De-aş fi fost în locul tău, aş fi…?

Între ce-am visat să fie şi ce este… e cale lungă, zicea Tudor Gheorghe într-un concert. Dar între ce-am fi vrut sau cum ar fi trebuit să fie şi ce-a fost… e poate şi mai lungă, zic eu, fără să merit aplauze.
Nu ştiu exact cum să formulez postarea asta pentru că nu vreau ca acest subiect să se învârtă-n jurul subiectului fierbinte al ultimelor zile. E crunt tot ce s-a întâmplat, e discutat şi răsdiscutat şi, aşa cum ştiţi, extrem de rar abordez subiecte la zi. Nu aş vrea să o fac nici acum. Sigur că se va aduce o atingere uşoară dar nu asta e ideea principală. Şi, ca să nu fie nimeni discriminat, mă aleg pe mine ca subiect de discuţie şi dau doar câteva exemple simple şi apoi vă las pe voi. Trec direct la exemple, fără „vă reamintim că-n seara zilei de…”, că am zis doar că e ceva tangenţial.

Nu am permis de conducere şi nu am făcut niciun curs de mecanică. Cât tata încerca să-şi dreagă Dacia 1310 în mijlocul drumului, eu stăteam pe iarba de lângă (dacă era cald) sau în maşină (dacă era frig). Deci nu s-a prins de mine nici măcar o fărâmă din puţinul de cunoştinţe-n domeniu pe care le avea şi el, că nici el n-a strălucit la capitolul ăsta. Când aveam vârsta la care poate aş fi priceput unde se pune uleiul, deja avea o maşină care nu se mai strica brusc, pe drum. Asta înseamnă că habar nu am ce e aia o bujie şi unde-s ele sub capotă. Sau unde sunt în general. 🙄
Nu am făcut cursuri de medicină, la orele de anatomie-n şcoală am învăţat strict din manual şi nu aş putea evalua o problemă, că nu pe asta insistă materia şi (aici spun spre ruşinea mea) nu am făcut cursuri de prim ajutor.
Acum: Doamne fereşte de aşa ceva… dar să presupunem că merg pe o stradă puţin circulată şi în faţa mea se produce un accident grav. De sub capotă iese instantaneu fum. Degeaba ridic capota, habar n-am ce fire trebuie scoase ca să nu sară-n aer.
Nu ştiu să acord primul ajutor şi oricum, dacă deschid portiera, poate omul ăla cade şi asta îi e fatal dacă problema e la coloană. Deci stau deoparte de maşină şi sun la 112, singurul mod în care pot ajuta. Mă surprinde o cameră de supraveghere de pe undeva, filmuleţul apare pe la ştiri şi 100 de mii de oameni care văd asta din fotoliul de acasă pot spune, poate îndreptăţiţi, că uite, mă, nu pot să cred, aia e animal sau ce e de stă ca tuta şi se uită?
Sigur, asta o spun acum, relaxată, fără să fi trecut prin asta, cu mintea axată pe teorie. Poate că spaima m-ar împinge spre gesturi extreme şi aş alerga spre maşină, să ajut. Şi de aici… mâna destinului. Ori aş face bine, ori şi mai mult rău.

De multe ori, când sunt aproape adormită şi televizorul e dat încet, când pocneşte mobila de la… un fenomen normal 😀 (că nu ştiu să-i zic pe nume), mă sperie, tresar, îmi transpiră palmele şi gata, trece. Chestie de secundă. O prietenă mi-a zis că ea sare din pat de la sperietură.
Nu se făceau în şcoală chestii de simulare. Nici de incendiu, nici de cutremur. Am făcut o singură dată în liceu, dar nu simulare pe bune. A sunat clopoţelul, noi ne-am aliniat şi am ieşit în curte, la careu. Directorul a citit ceva interminabil, habar nu am ce, noi ne bucuram că am scăpat de oră. Niciodată nu ni s-a vorbit de chestii reale, de situaţii dramatice sau periculoase. Şi oricum, teoria e una, practica-i alta.
Când eşti pe stradă şi în faţa ta se petrece brusc o chestie care te sperie, te ia prin surprindere, e totul brusc şi violent, cred că fără puţin antrenament, fără o minte antrenată pentru asta, nu poţi şti cum reacţionezi. Te poate încremeni spaima şi pur şi simplu înţepeneşti şi nu mai poţi reacţiona. Se poate activa cumva un soi de autoapărare şi te dai deoparte. Sau fugi. Sau din contră, reacţionezi necontrolat şi impulsul e acela de a interveni în genul aruncatului în foc. Dar cred că sunt puţini cei care, fără să fi trecut prin asta, pot spune exact ce vor face şi aia vor şi face într-un caz real.

Da, am văzut şi eu cazuri de specimene care scot telefonul mobil din instinct, să filmeze orice, oricât de grav ar fi. Da, există. Da, se întâmplă des. Dar astfel de oameni nu intră-n discuţie.
Am însă impresia că, nu ştiu de ce, avem tendinţa asta de a ne pune mereu în locul celor părtaşi la o tragedie şi ştim mereu ce şi cum am fi făcut noi. Dar nimic nu garantează că noi, la rândul nostru, chiar am fi făcut asta.
Şi eu am făcut-o, şi eu m-am revoltat, şi eu am ştiut mai bine ca toţi acei oameni ce era de făcut. Dar uite că, deşi mobila mea pocneşte de 10 ori pe săptămână, de fiecare dată creierul meu produce adrenalină sau se petrece acel ceva care-mi face palmele să transpire şi preţ de o clipă sunt îngheţată. Şi în acea clipă, pe stradă se poate întâmpla orice.
Habar nu am cum ne putem educa. Cursuri în grădiniţe şi şcoli? Nu ştiu. Dar ştiu că nu e vorba numai de nepăsare. E şi asta. E foarte, foarte adevărat că ceva, cumva, cineva ne-a făcut mai reci faţă de cei din jur. Dar nu e numai asta.

Aţi fost martorii unui episod din ăsta în care o persoană era-n pericol pe stradă? Dacă se bat două persoane, interveniţi între ele, vă puneţi scut?
E de preferat să chemaţi poliţia, spun chiar poliţiştii. Dar dacă între timp una dintre ele e rănită grav? Dar dacă cel care intervine e rănit şi mai grav?
Cum spuneam, de acasă, de la căldură, liniştiţi, avem timp de gândit, de analizat. Când e vorba de acţionat, teoria cam pică. Cred. E doar o părere. Voi ce credeţi?

Foto

Acest articol a fost publicat în Din viaţă... și etichetat , , , , , , , , , , , , , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

60 de răspunsuri la De-aş fi fost în locul tău, aş fi…?

  1. iosif zice:

    De la gânduri si vorbe, la fapte, este o distanta, ca de la virtual la real, sau cel putin de la cer la pamânt ! 🙂

    Apreciază

    • În anumite cazuri, da. Doar în anumite cazuri.

      Apreciază

      • Iosif zice:

        „Acum toti vizitii si chelnerii vorbesc despre corectitudinea sau incorectitudinea teoriei relativitatii.”
        „Sper sa nu fim un vis a lui Dumnezeu, sau viitorul nostru va fi foarte relativ.”
        „Cîteodata, ma gândesc cum am ajuns la teoria relativitatii: cred ca un om normal nu înceteaza sa gândeasca în termeni de spatiu si timp, dar cum dezvoltarea mea intelectuala a fost lenta, am început sa gândesc în termeni spatio-temporali doar când am devenit adult.” – Albert Einstein –
        Eu as zice ca totul tine de spatiu si timp, de împrejurari, de gradul constientizarii si de starea noastra launtrica a momentului respectiv,
        Un Weekend luminos si frumos, draga Potecuta !

        Apreciază

        • Ah, Iosif! Uite, comentariile tale care-ncep cu „eu aş zice”, „eu cred”, „eu…” îmi sunt tare dragi şi le apreciez mult. Asta-mi doresc şi cu tine, aşa cum se întâmplă cu toţi cei care-mi trec pragul. Să discutăm, să dialogăm. Eu nu am cum să comentez citate sau psalmi. Dar când îţi spui părerea, e altceva.
          Da, depinde de mulţi factori. Şi eu cred asta. Şi de asta ziceam că deşi e normal să spunem că oamenii implicaţi poate nu au acţionat bine sau aşa cum am fi făcut-o noi, nu putem fi siguri că acolo, la cald, noi am fi acţionat altfel. Tocmai pentru că depinde de…
          Îţi mulţumesc!
          O zi frumoasă şi ţie!

          Apreciază

          • Iosif zice:

            Si stii ce mai „cred eu” ? Ca tu stii tare bine sa îmbini în cuvinte, placutul cu utilul, si ca esti pe p Cale spre cunoasterea Absolutului, pe care sper din toata inima sa-L atingi.
            Dealtfel eu mai cred ca, suntem conceputi în aceasta dimensiune -relativa, materiala, efemera, scurta si imprevizibila-, de un GÂND exprimat în CUVINTE si simbomuri, înscrise în molecula de ADN al fiecarei celule vii ce alcatuiesc fiinta noastra tridimensionala, calatori si exploratori atemporali, unici si geniali (fizic, sufleteste si spiritual) cercetatori ai comorii CUVÏNTULUI ascunse tainic, adânc în profunzimea întunericului din zona crepusculara a mintii în care (asemeni traficului dintr-un aeroport prin care, într-un perpetuum mobile, vin si pleaca milioane de persoane de toate culorile si limbile pamântului) asimilam si eliberam gânduri exprimate în cuvinte, care pot provoca bucurii , fericire si bunadispozitie ori tristeti, suparari si indispozitie. Totul tine de ALEGERI, de liberul arbitru .
            Eu cred, ca suntem si actionam în functie de ceea ce credem, speram, luptam, perseveram si IUBIM sa FIM. Suntem rezultatul propriei conjugari al VERBULUI … A FI, la toate timpurile existentei propriului SINE, univers. Viata noastra depinde de PUNCTUL de sprijin la care o raportam ! 🙂
            Daca ramâneti în cuvântul Meu, sunteti cu adevarat ucenicii Mei; veti cunoaste adevarul, si adevarul va va face SLOBOZI.” – Isus Hristos –

            Apreciază

  2. Invisible zice:

    Mie-mi creste adrenalina daca nu iau atitudine. Sunt si evenimente nefericite in care am ramas fara reactie si ma enervez (pe mine) cand imi aduc aminte. Si nu te teama, ci pur si simplu ca n-am gasit nici o solutie buna pe moment.
    Dar intr-adevar e mai confortabil sa analizezi decat sa actionezi.

    Apreciază

    • Da, depinde de la caz la caz, de la om la om. Nu spun de acele intervenţii în genul omului căzut pe stradă. Acolo nu e vorba de impuls şi acolo se poate să nu existe motiv, scuză pentru lipsa unei acţiuni de ajutor. Dar în cazurile de agresiune, de exemplu, e chestia aia de … fug după agresor să împiedic un alt eveniment de gen sau fug la victimă? Teoretic, ambele sunt de preferat dar e imposibil asta. Practic, prima nu e deloc cea mai bună. Complicat deci.
      Şi da, e normală supărarea pe noi când nu putem face ceva. Dar poate că decizia de moment e cea mai bună. Nu ştiu…

      Apreciat de 1 persoană

  3. Rhea zice:

    As zice ca ai mare dreptate. Ca si spectator, stim intotdeauna ce era mai bine de facut si stim si mai exact ca „boul ala ori proasta aia” au stat si n-au reactionat in niciun fel. Dar astea sunt doar vorbe! In realitate pica orice teorie. Si nu zic ca nu se gasesc si oameni saritori indiferent de situatie dar stiu ca sunt putini.

    Apreciază

    • Eu zic că din păcate ai dreptate. La ultima parte mă refer când spun din păcate. Că sunt puţini cei care intervin. Şi aici vorbim la modul general, nu de situaţiile alea-n care decizia de o clipă e vitală. Sunt puţini cei care sună la poliţie când vecina de sus ţipă şi se aud zgotome-n casă că… e nebun bărba-su, se ceartă-n fiecare zi, e ceva normal la ei… şi tot aşa.

      Apreciază

  4. lucillette zice:

    N-am avut parte de situații limită. În bătaia altora nu e bine sa te pui scut. Exclus. Aşa spune experiența colectivă. Si una oarecum personală când cu fff multi ani in urmă un copilaş de vreo 15-16 ani a intervenit intr-o ceartă. Un prieten de al său fusese inghesuit de altii. Prietenul ajutat a fugit si el a încasat. Nu vreo doi pumni ci o moarte. Sigur că e una onorabilă. Dar şi viața poate fi la fel.
    Una peste alta, aş fi…nimic. Cel mai probabil. Pentru că nu sunt aptă să ajut in niciun fel, n am nicio calificare pt interventii in cazuri de urgență. Ştiu sigur însă că nu trebuie să incurci. E tot ce poti face mai bun

    Apreciază

    • Parcă aş fi scris eu. Atât de mult am rezonat.
      Vezi, noi acum discutăm cu cărţile pe masă, vorbim despre cazuri trecute din care ştim toate datele, tot firul poveştii. Dacă nu ar fi fost aşa, dacă acel băiat nu ar fi intervenit, poate că ar fi fost acuzat de unii că e nepăsător. Cum să nu-ţi ajuţi prietenul? Ei, uite că l-a ajutat. Aaa, păi nu trebuia, săracul. Of!
      Zi bună, Lucillette!

      Apreciat de 1 persoană

  5. papagigli zice:

    E absolut firesc sa judeci o anumita reactie a unora. Doar de asta suntem dotati cu ratiune, pentru a judeca informatia. Ca judecata e eronata sau nu, e o chestiune discutabila functie de mai multi factori. Cunoasterea detaliilor, mentalitate, discernamint, experienta, interese si inca multe altele.
    Daca esti pus in situatie, reactia e diferita de la individ la individ. Asta nu inseamna ca persoana e indiferenta, dar nici ca n-ar fi. E o chestiune pe care numai respectivul o stie.
    Mie mi s-a intimplat cel putin odata. Or fi fost mai multe, dar nu mi le amintesc.
    Un amic si-a luat-o rau de la un altul. N-am intervenit pentru ca rezultatul ar fi fost acelasi. Ba as fi luat-o si eu. eu oricum n-am fost la viata mea vreun ciumec. In cazul respectiv eram doar amicul ciumecului. Si ciumecul si-a luat-o rau, de-am ajuns la Coltea la urgente cu el. Dar tinind cont ca el generase conflictul, s-ar putea spune ca a cam cautat-o.

    Apreciază

    • Aşa e, papa! Cum spuneam, şi eu am judecat, şi eu am analizat, şi eu. Că-s om, ca toţi ceilalţi, nu-s din piatră. Şi la fel de adevărat e că totul depinde de la individ la individ. Că reacţionăm diferit indiferent de „teorie”.
      Şi cum am scris şi la comentariul lăsat de Lucillette, când ai toată povestea-n faţă, e relativ uşor să depistezi unde e problema, unde trebuia intervenit şi când. Dar când eşti acolo şi lucrurile sunt în desfăşurare, e altceva.

      Apreciază

  6. Dacă e vorba de bătaie, nu mai intervin. M-am ars o dată, când un bărbat își stâlcea în bătaie nevasta sau iubita. Când am intervenit să-i iau apărarea, au sărit amândoi cu gura pe mine, reproșându-mi, cu cuvinte greu de redat, că mă bag unde nu-mi fierbe oala.
    Însă, în cazul unui accident, vreau să cred că aș rămâne lucid și aș acționa adecvat.

    Apreciază

    • În cazul tău, se poate aplica vorba aia cu facerea de bine… 😀
      Poate la ei era vorba de un ritual, nu de violenţă, de au sărit amândoi.
      Şi eu vreau să cred asta. Dar… nu ştiu care-mi sunt reacţiile de moment. Nu le pot anticipa, nici planifica.

      Apreciat de 1 persoană

  7. Roximoronica zice:

    Mi s-a întâmplat odată să fiu în autobuz și să asist la o întâmplare nefericită în care un macho grobian îl umilea pe un bătrân om al străzii, înjurându-l în toate felurile și obligându-l să se dea jos de pe scaun, Preț de câteva clipe bătrânul a ripostat, dar văzând vehemența bădăranului s-a ridicat și s-a îndreptat spre ușă. De unde mă aflam eu vedeam bătrânul din profil. Lacrimi îi inundau fața în timp ce suferea în tăcere. Atunci am avut un moment de mobilizare care nu mă caracterizează de obicei, am luat un bon de masă din geantă și i l-am dat bătrânului, uitându-mă urât la agresor. Atunci bătrânul și-a făcut o cruce mare și la prima stație a coborât. Nu era în puterea mea să schimb soarta acelui suflet nefericit, dar sper ca măcar prin gestul meu să-i fi schimbat măcar starea sufletească. De obicei nu intervin în situații conflictuale, însă atunci am fost mânată de un simț justițiar. M-am bucurat că n-am rămas încremenită cum mi se întâmplă de obicei.

    Apreciază

    • Of! Din păcate astea-s chestiuni zilnice. Şi rar se întâmplă ca cineva să spună ceva. Nu ştiu, poate că de teamă. De teamă că nu se ştie ce e în mintea acelui grobian. Poate coborî în aceeaşi staţie cu tine şi te poate lovi. Şi ştind că nu va interveni nimeni să te ajute, nu acţionezi nici tu. Poate că asta e. Un fel de lanţ al slăbiciunilor.
      Frumos gestul tău. Emoţia de moment a făcut ca omul ăla să aibă o grijă mai puţin.
      Îţi mulţumesc!

      Apreciat de 1 persoană

      • Roximoronica zice:

        Aș fi vrut să-i spun ceva agresorului, dar e bine să fii prudent cu astfel de „oameni”. El era șocat că mă uitam la el urât în timp ce plângeam în continuu, căci simpla vedere a unui om care plânge îmi induce și mie imediat aceeași stare. Mulțumesc și eu, aș vrea să fiu capabilă mai des de astfel de gesturi. Din păcate, de cele mai multe ori rămân împietrită, fără puterea de a reacționa în vreun fel.

        Apreciază

  8. -X- zice:

    Eu am tendinta de a actiona instinctiv, fara a sta prea mult pe ganduri, ceea ce nu e chiar bine.
    Totusi, dupa 21 de ani traiti departe de Romania, si alti ultimi doi traiti aici, nu ma pot obisnui cu lipsa de reactie a romanilor la chestiuni deranjante cum ar fi limbajul vulgar al unor elevi de liceu (chiar si fete) in mijloacele de transport in comun sau limbajul nepoliticos, agresiv chiar, al unor lucratori din comert.
    Pasivitatea, lipsa de reactie la chestiuni aparent minore, imobilitatea emotionala … nu pot duce la nimic bun.

    Apreciat de 1 persoană

    • Acum, că te-am prins aici şi la subiect, îmi permit să „întind coarda” şi să-mi satisfac o curiozitate mai veche. Am tot auzit că noi, românii, că aici la noi, că…
      Nu am locuit în altă ţară şi am vizitat destul de puţin alte ţări ca să îmi permit o părere. Dar sunt curioasă. Cum reacţionează oamenii în trenuri, autobuze, metrouri, pe stradă, la episoade din astea? Luăm ca exemplu limbajul vulgar, agresiv.
      Te rog să nu mă înţelegi greşit! Nu e atitudine de „ţaţă” asta a mea, în sensul că nu am sărit să te contrazic sau să dau de înţeles că aş fi deranjată. Nu! Absolut deloc! Dar vreau să înţeleg. Şi de ce crezi că e diferenţa asta? Prin alte ţări se fac în şcoli ore din astea de… spirit civic sau ce e? Că oameni suntem toţi, nu aş lua în calcul varianta cu „avem în sânge” asta. Şi mi-e greu să îmi formez un tablou aşa, de la distanţă.
      Îţi mulţumesc!

      Apreciază

  9. 71ganduri zice:

    imi spunea un prieten care fusese cativa ani buni bodyguard ca intr-un conflict felul cum se inclina balanta depinde mult de cat de mare ti-e gura la inceputul scandalului. asa se face ca obisnuia sa „demaraze” – ca badyguard – dominand vocal (stia ca nu s-ar fi incins la bataie macar ca intra in fisa postului). foarte multa lume il credea nesimtit. intr-o anumita masura (doar) parea. dar era unul dintre cei mai saritori oameni pe care i-am cunoscut. nu te-ar fi lasat in drum daca aveai pana. la bicicleta. te-ar fi luat in spate pe tine. si pe bicicleta odata cu tine.

    Apreciază

  10. Eu fac cursul de prim ajutor o data pe an. Teoretic stiu ce as avea de facut in situatii de urgenta, practic nu am fost pusa niciodata in situatia sa trebuiasca sa imtervin. Deci nu stiu exact cum as reactiona sau daca nu m-as pierde.

    Apreciază

    • În afară de tehnicile de bază care se învăţă acolo, se predau şi cursuri de auto-stăpânire sau ceva care să te ajute să îţi controlezi reacţiile?

      Apreciat de 2 persoane

      • Nu, sau cel putin nu in cele pe care le fac eu. Se predau doar tehnici de baza in caz de stop cardiac si respirator, in caz de inec, electrocutare pentru victime adulti si copii (tehnicile difera un pic).

        Apreciază

        • Cum am spus, nu am făcut. Dar poate că ar fi utile şi cursuri de care spuneam. Nu ştiu, de exemplu, când s-au învăţat tehnicile de acordare a primului ajutor, să fie cursanţii puşi în situaţii simulate dar ei să nu ştie asta. Să vină actori pe holuri, să cadă brusc din picioare. Adică, să se testeze şi reacţiile. Cred că şi asta contează. Că degeaba ştii cum se face dacă în caz real te blochezi.

          Apreciat de 1 persoană

          • Este foarte corect ce spui. Acum simularile se fac pe manechin, deci …

            Apreciază

            • Da, ştiu. Simulările se bazează exclusiv pe ajutorul victimei. Dar cel care ajută e relaxat şi îşi poate pune în practică toate cunoştinţele, fiind de vorba de un manechin sau chiar şi de un om care se oferă să joace rolul victimei. Atunci se concentrează numai pe asta.
              Dar când mergi pe stradă, mănânci o îngheţată şi-n faţa ta cade un om şi alţi 10 se adună, unii să filmeze, unii să se uite, unii să zică că e beţiv, e altceva. Şi mă gândesc că poate ar ajuta nişte „farse” din astea serioase. Să pleci de la curs şi cu un test din ăsta.

              Apreciat de 1 persoană

            • Asa este, din pacate

              Apreciază

  11. meddartis zice:

    De când eram mititică, am fost bătăioasă. Mă băteam cu cei mai mari decât mine și săream să îi apăr pe cei mai mici. Dacă am încasat bătaie, la rândul meu? O, da. Nu de multe ori, dar recunosc o scatoalcă peste cap atunci când fac cunoștință cu ea. Dacă cred că asta e, în continuare, atitudinea potrivită? Da și nu. Pe de-o parte, reacția de moment este, după cum spui și tu, esențială. Dar trebuie și să fii precaut. În situațiile critice, o acțiune mică poate declanșa un lanț de evenimente neașteptate, care se poate solda cu consecințe foarte grave. De multe ori, un dram de minte chiar trage mai tare la cântar decât o tonă de mușchi. Cam tot timpul, de fapt. Știu și să dau primul ajutor, dar nu am fost pusă niciodată în situația efectivă de a-l pune în practică. Iar asta mă duce și la întrebarea ta legată de anxietate, adrenalină, autocontrol. Din perspectiva mea, pentru a reuși să faci o treabă bună în condiții de stres și urgență, ai nevoie prioritară de aceste 2 lucruri:
    1. cunoștințe. E elementar să știi bine ce anume faci, sau măcar să fie o logică imbatabilă în acțiunile tale.
    2. experiență. La primele întâlniri cu ceva nou și stresant, te apucă tremurăturile, dar după prima, a doua, a treia, devii din ce în ce mai stăpân pe tine.
    Din nefericire, nu cred că putem deveni cu toții și cunoscători, și experimentați. Numai dacă ar fi programe organizate tocmai în acest scop, cu simulări. Dar dese și peste tot, nu doar în orașele mari, o dată pe an.

    Apreciază

    • Ai pus punctul pe cel mai sensibil i al subiectului. Pachetul complet, ambalat perfect, cu explicaţii şi posibile soluţii: cunoştinţe şi experienţă.
      Şi da, e cam greu să fim toţi pregătiţi pentru asta. Dar asta cred că ar fi soluţia. Poate nu singura. Dar una extrem de importantă şi utilă.
      Tare, tare mult îţi mulţumesc pentru comentariul tău!

      Apreciat de 1 persoană

  12. doar nicole zice:

    Eu spun, deși pot fi și excepții, că pot evalua pe moment dacă intervenția mea ar fi de folos sau nu neapărat, și deci îmi pot da seama dacă să intervin sau nu (depinzând de ce fel de situație este vorba, bineînțeles). Dar, mereu (poate doar cu excepția cazului în care trebuie să aleg între un necunoscut și o persoană apropiată pentru care sunt direct responsabilă) aș încerca să ajut cumva, dacă nu prin propria intervenție, atunci apelând la altcineva sau altceva, chiar dacă asta ar cere mai mult timp. Decât deloc… Oricum, în orice situație ar putea fi urgența, cred că în sistemul meu există ceva de genul… păi stai, dar dacă cineva apropiat mie ar fi într-o situație extremă, ce mi-aș dori eu ca ceilați, martori, trecători întâmplători să facă pentru el/ ea?! Cu siguranță că mi-aș dori să se implice ca și cum ar fi vorba de un… foarte apropiat. Sau măcar destul de apropiat.
    Deși, pe de altă parte, sigur că mereu există și gândul că… să am grijă și de mine pentru ai mei, care mă așteaptă acasă, deci evaluarea mea ar avea câteva aspecte de împăcat pe moment. Oricum, puținele situații mai la limită în care am fost implicată s-au sfârșit cu bine, iar la urma urmelor totul se reduce cumva la grijă și compasiune, și simpla logică a lucrurilor, uneori. Cursuri, poate, dar nu întotdeauna. De aici… da. 🙂

    Apreciază

    • Da, sigur că există gândul care pune lucrurile-n balanţă. Care pune o barieră între noi, cei apropiaţi şi ceilalţi, vorbind strict de siguranţă. Pentru asta există pompierii, salvamarii, salvamontiştii. Dar ei sunt pregătiţi să îşi rişte viaţa ca să salveze viaţa unor necunoscuţi.
      Îţi mulţumesc, Nicole! Zi bună îţi doresc!

      Apreciază

  13. Am doua situații distincte şi diametral opuse. Îngheț de spaima și nu pot sa fac nimic. Sau dimpotriva mă arunc fără sa gândesc ca as avea de suportat consecințe. Am o postare din a doua categorie.

    Apreciază

  14. clipederaidiniadulmeu zice:

    Eu mare lucru nu pot sa fac in situatii limita, am handicap si e mai bine sa nu incurc. Am intervenit nervos, odata, cand unui copil cersetor, care statea jos pe zapada intr-o iarna geroasa, i s-au luat banutii agonisiti de catre o femeie de origine rroma. Am fost aparata (eu, nu copilul) de mai multi oameni prezenti, pentru ca doi handralai cu ceafa lata ma „sfatuiau” sa-mi vad de treaba. Un alt caz la care am intervenit a fost a unui barbat cazut intr-o pozitie nefireasca, pe un spatiu verde, unde nu puteam sa ajung din cauza bordurilor foarte inalte. M-a uimit atitudinea trecatorilor care catalogau imediat „e beat” fara sa-i ia careva pulsul. Era iulie, 35 de grade, si era cazut la soare. Avea buzele usor vinetii si mi se parea ca nu respira. Am dat telefon la 112 si mi s-a recomandat sa raman langa el. Asta m-a speriat putin ca va trebui sa dau cu subsemnatul, ce-am vazut, de-l cunosc sau nu. Am scapat usor ca trebuia sa raman ca sa se asigure ca nu am dat o alarma falsa. Ambulanta a sosit in mai putin de cinci minute. Am aflat apoi ca starea mea calma, informatiile date precis la subiect au facut ca cei abilitati sa-si dea seama ca este un caz care necesita interventie urgenta. Am o prietena, dispecer la ambulanta ( atunci nu era de serviciu) mi-a dat ulterior aceste informatii.

    Apreciază

    • Şi totuşi, doar în cazurile astea de care ai spus, ai făcut mai mult decât ar fi făcut mulţi alţii. Cu calm, procedând aşa cum e normal, aşa cum trebuie.
      Da, din păcate, asta e reacţia multora în faţa oamenilor căzuţi pe stradă: e beat. Trist…
      În cazul despre care ai spus s-a mai putut face ceva?

      Apreciat de 1 persoană

      • clipederaidiniadulmeu zice:

        Nu am ramas acolo pentru ca lumea se adunase cand echipajul de pe ambulanta a venit. Am aflat de la prietena mea care lucreaza la ambulanta (putea sa vada in registru) ca a fost un infarct, predat la UPU stabilizat. Imi spunea atuci ca echipajele de pe ambulanta fac tot posibilul sa resusciteze pacientii aflati in stare de inconstienta, ii predau la UPU stabilizati si mor din neglijenta personalului de acolo. Asta mi se pare a fi lipsa de omenie de profesionalism. Da, sunt cazuri care se agraveaza, dar parca prea multe se agraveaza, spun cei de pe salvare. Nu am mai aflat nimic, dar nici nu m-am interesat in mod deosebit. Despre reactia, aproape generala, in cazul oamenilor cazuti pe strada in care se conchide ca sunt beti, eu as face ceva, pentru a-i salva. Macar sa am pe cine certa, dupa ce se trezesc, ca doamne ce off am pe ei ca ajung in halul acela.

        Apreciază

  15. Eu subscriu celor scrise de tine. Cred că grozăvia momentului ne paralizează instantaneu… 😀

    Apreciază

  16. Suflet zice:

    Ai foarte mare dreptate. Câteodatã, asa cum s-a vãzut, nici nu mai timp sã reactionezi, esti prea departe si totul se petrece prea repede. Iar mai ales dacã n-ai un curs de autoapãrare risti sã ajungi si tu victimã.
    Ar fi bune niste simulãri cum spui sau sã fim învãtati prin videoclipuri sau alte materiale ce trebuie sã facem. Eu de exemplu, abia zilele trecute am aflat cã te poti ghemui între sinele metroului, cã acolo e un spatiu de50 cm si poti scãpa nevãtãmat… sau dacã nu se aude încã metroul, sã fugi în capãtul celãlalt unde se opreste primul vagon si sã strigi…

    Apreciază

    • Suflet zice:

      Adicã sã stai pe burtã între sine si cu mâinele pe cap*

      Apreciază

      • Da, Suflete, e adevărat că nu ştim multe dintre lucrurile care ar trebui făcute în caz de pericol ca să ne salvăm pe noi sau pe ceilalţi. Dar eu cred că depinde şi de autocontrol. Că ştiu, de exemplu, că dacă dau nas în nas cu ursul, trebuie să mă ghemuiesc. Dar nimic nu-mi garantează că atunci, în secunda aia care e vitală, rămân stăpână pe mine şi reacţionez conştient fără să ţip sau să o iau la fugă, ceea ce, potrivit cunoscătorilor, e cam fatal.
        Ca şi aia cu căzutul pe gheaţă, că tot e sezonul. Multe sfaturi legate de cum să cazi să nu-ţi rupi ceva. Dar când s-a dus piciorul, deja e treabă de instinct, nu mai e vorba de teorie.

        Apreciat de 1 persoană

  17. Zina zice:

    Dragă Potecuță, ai mare dreptate, cu singura obiecțiune că adrenalina e secretată de glandele suprarenale și nu de creier!
    Eu am fost dăruită cu puterea de a mă mobiliza în momente cheie, cu o curiozitate mare pentru tainele corpului omenesc și cu multe cunoștințe practice de prim-ajutor. Astfel, am salvat o viață. Nu exagerez, am oprit o mare hemoragie și am transportat imediat la spital cu taxiul (fiindcă, evident, Salvarea întârzia) o femeie grav accidentată. Căzuse pe scări și își tăiase toate vasele de sânge și tendoanele de la mâna dreaptă. I-am salvat viața și mâna. Nu mi-a dat nici măcar un telefon să spună ”mulțumesc”. Nu e nimic, am marea mulțumire că am salvat viața mamei unui copil de câteva luni.

    Apreciat de 1 persoană

  18. vavaly zice:

    cred ca e vorbna de educatia aia pe care nu o avem. invatam in scoala cate in luna si in stele dar nu invatam cum sa ne purtam aici pe pamant, in situatii concrete. si ma refer aici si la educatie financiaraa, si la educatie civica si la vorbitul in public si la cate alte abilitati care ne ar fi necesare in vremurile astea.
    tin minte ca era odata la tv cazul unui baiat , cred ca avea mai putin de 18 ani, care a salvat pe cineva. iar el a spus ca a intervenit pentru ca stia bine ce face pentru ca facuse cursuri de prim ajutor si era voluntar la crucea rosie.
    faptul ca vedem asa de multe stiri negative si grozavii ne anihileaza perceptia asupra gravitatii unui eveniment si ne face sa privim si realitatea ca prin ”sticla”. eu una asa simt.

    Apreciază

  19. Mama m-a invatat sa am atitudine si asa sunt, asa era si ea. Nu este intotdeauna safe, dar nici ciocolata nu mai este. :)))) Intr-o dimineata, in microbuz, un licean hartuia o fata cu tot felul de aluzii, mai mult sau mai putin explicite sexual. Am asteptat sa vad reactia fetei, poate ii place si cand am vazut ca de fapt chiar se simtea hartuita, m-am luat de el.

    Apreciază

  20. Eu nu pot trece indiferentă pe lângă o situație critică…nu pot. Chiar am intervenit și nu o dată. Dacă am fi mai empatici lumea ar fi altfel…

    Apreciază

  21. centrefold zice:

    Daca vad ca doi tipi se bat, oricat de inegala ar fi lupta, ma apuc sa intind niste corzi in jur si apoi sa rup bilete pentru „show” si apoi incep un live pe FB. Daca mai mult de 2 tipi il bat pe unul singur, ma indepartez incetuc. Daca un tip loveste/bate o tipa, sar la gat, dau la gioale si fac scandal. In cazul unui accident, din cate stiu nu e voie sa misti din loc ranitu’/a, sa nu se rupa si altceva in el/ea.

    Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s