Doar un monolog

Eu sunt… un gând. Da, ştiu. Ştiu şi eu că sună ciudat, înţeleg şi eu că nu e cel mai bun mod de a te prezenta. Cel puţin nu oricui şi nu oriunde. Gândul nu are formă. Şi nici culoare. Să spui asta cuiva care-ţi cere detalii despre tine e ca şi cum ai spune că… Dar nu asta am vrut să spun. Gândul are greutate. Şi substanţă. Are început şi are viaţă. Are timp trăit şi are viitor. Are urme adânci lăsate de zări străbătute, aşa cum are şi pribeagul pe tălpile care-i ştiu toate depărtările mângâiate cu paşii. Dar nu, nu-s eu pribeagul ăla. Eu sunt un gând. Gândul poate avea aripi. Aşa cum noi, oamenii, avem pleoape. Şi el îşi mai ascunde simţirea acoperindu-se cu ele, cum noi ne ferim lacrimile închizând ochii. Ca-ntr-o tainică îmbrăţişare a sufletului. Dar nici asta n-am vrut să spun.

Ce chestie şi asta. Simţi, visezi, suspini, zâmbeşti sau tresari şi pui în câteva cuvinte tot tumultul ăsta. Şi-n câteva clipe, toată zbaterea de moment ajunge la privirile unor oameni despre care nu ştiai nimic. Şi-n faţa cărora, altfel, nu te-ai fi deschis aşa, nu te-ai fi lăsat citit atât de clar. Atât de uşor. Nu ţi-ai fi lăsat trăirile silabisite de buze străine. Căci noi, oamenii, suntem obişnuiţi să le ascundem, crezând că aşa le protejăm. Şi ne protejăm.
Dar ce spuneam? Că eu… sunt un gând. Ce nebunie! Zâmbesc cumva ştrengar şi în acelaşi timp ridic şi o sprânceană a mirare şi-a dezgust prost mimat. Sunt actor şi spectator. Îmi spun şi mă ascult, mă critic pentru copilăriile spuse şi apoi râd eu-actorul de mine-spectatorul nedumerit.

Ce ciudat ne manifestăm uneori noi, oamenii. Susţinem că omul adevărat e cel care se ascunde în spatele machiajului, în spatele hainelor, al măştilor şi al etichetelor. Vorbim de caracter accentuând cuvântul, ca să-i dăm importanţă mai mare decât îi dăm cu adevărat atunci când îl şi descoperim, nu doar când îl pronunţăm. Spunem că mai mult contează cum e omul, nu cum arată el. Şi atunci când omul ni se prezintă aşa cum e el în multele lui clipe de oglindire-n cuvinte, căutăm să-i aflăm culoarea ochilor ca şi cum fără asta nu-l putem contura şi, fără contur, trăirea nu contează.
În urmă cu mai multă vreme, cineva, o doamnă, mi-a sugerat să mă „legitimez”. Pentru credibilitate, spunea. Pe moment, am crezut-o. Poate a fost o glumă pe care eu nu am gustat-o dar i-am dat dreptate. Şi mi-am pierdut curajul. Mi-am spus că poate ea ştie că un cuvânt îşi pierde preţul dacă vine aşa… din neant. Dar apoi am zâmbit amar şi mi-am spus că şi sugestia aia tot din neant a venit. Mi-am spus că sufletului nu-i pui CNP şi nu-l înregimentezi între nişte date. Dar nu asta am vrut să spun.

Spuneam că sunt un gând. Am învăţat să iubesc cuvintele şi mă străduiesc să nu le dezămăgesc scriind ca să pară că ştiu să le mânuiesc. Pentru că nu ştiu. Există iubitori de cuvinte şi există făuritori de cuvinte. Nu sunt întotdeauna sinonime. Făuritorii transformă cuvintele în praf de stele şi mult timp după ce le citeşti porţi pe buze strălucirea lor. Iubitorii de cuvinte scot din cufăr ce cred ei că le-ar veni bine în clipa-n care se scriu. Şi atât. Strălucirea o dă cel ce citeşte şi simte. Se simte. Se găseşte sau regăseşte între ele. Eu nu ştiu să le fac să strălucească. Nu, nu asta am vrut să spun.
De fapt, nici nu mai ştiu ce-am vrut să spun…

P.S. N-am păţit nimic, nu m-a supărat nimeni. Aşa mi-a venit. Mno.

Foto