Oraşul acela…

Ştii oraşul acela de poveste pe care-l credeai imens dar care s-a făcut mic atunci când tu te-ai făcut mare? Oraşul acela care te cunoaşte cu toate ale tale, la fel cum tu îi cunoşti fiecare arteră spre inimă. Artere ce poartă nume de străzi. Îţi ştie primii paşi, primul cuvânt, primul vis, prima dorinţă, prima iubire şi prima dezamăgire. Îţi cunoaşte tainele lăsate la umbră de castan pe aleea parcului ce ştia să păstreze secretele şoptite la ceas de seară, şi îşi aminteşte fiecare bucurie pe care obişnuiai să o exprimi sărindu-i, într-un picior, în braţe.
Ţi-a însoţit paşii, zi de zi, ceas de ceas, pe acelaşi drum. Mereu acelaşi. Nu te abăteai niciodată de la el, dar nici el nu te îndepărta niciodată, chiar dacă uneori, paşii-ţi erau prea apăsaţi de câte o grijă puerilă sau prea vioi pentru anii lui.

Şi apoi… ţi-a însoţit şi plecarea. Tăcut şi bâtrân. Şi a-nvăţat să aştepte.
Şi te-ai întors. I te-ai întors. Efervescent, cu viaţa toată-n bagaje, cu vise şi mai mari decât cele cu care s-a obişnuit şi cu imaginea altor oraşe. Mai ales cu asta. A unora mai mari, mai luminoase, mai tinere, poate, şi mai atractive.
Aşa credeai şi aşa-i spuneai. Cumva, îl certai că între timp s-a gârbovit de ani şi a stins lumini, să nu-l deranjeze seara prea devreme când se duce la culcare.
Îi povesteai de altele-n care lumea forfoteşte zi şi noapte, de tinerii pe care el pare că nu-i mai are, de străzile largi şi pline de culoare. Iar el, la fel de tăcut, asculta şi mai stingea câte o lumină, ca şi cum ştia că pentru el e prea târziu. Priveai vechii castani cu milă şi îţi păreau prea aplecaţi ca să mai poată păstra secretele primelor iubiri.
Şi-apoi, când venea din nou timpul plecării, te conducea ca un bunic care-şi duce nepoţii până-n poartă. Şi te ierta.

Şi-ntr-o zi, aveai să constaţi că drumurile spre el sunt tot mai greu de atins, că timpul e prea scurt şi venirile-ţi prea rare. Şi dorul prea acut.
Şi când în sfârşit i-ai revenit, cu toate ale vieţii pe umeri, l-ai regăsit parcă mai frumos ca niciodată, mai luminos decât toate cele pe care le-ai văzut, şi mai cald decât o casă-n care lemnele trosnesc în foc. Iar luminile-i de sărbătoare, chiar dacă mai puţine decât cele pe lângă care treci zilnic, par rupte din basmele cu troiene pân’ la ferestre. Şi îi ceri iertare. Şi el nu-şi aminteşte să-l fi supărat.

Ştii oraşul acela? Nu-l căuta pe nicio hartă, nu-l vei găsi acolo. Caută-l în inimă sau prin dor. Şi dacă mă întrebi care-i numele lui, îţi spun că e… Acasă.
Şi Doamne, cât e de frumos!

Foto