Eu nu pot…

Eu…
nu pot să supăr vântul cerându-i socoteală
că-ţi însoţeşte paşii sau că te-atinge-n seară
şi nici că-ţi iese-n cale sau te-aşteaptă-n prag
şi-ţi şterge dintre gânduri ce nu-ţi mai este drag.

Şi nu mă cert cu ploaia că-ţi poate bate-n geam
sau te sărută-n taină când picură din ram,
că ţi se-aşterne-n voie pe umeri, la picioare
şi-ţi spală de pe frunte ce crede că te doare.

Cum să le cred pe ele de toate vinovate
sau să aştept să ceară iertare de păcate
când eu am rugat vântul, de vrea, să-mi dea de ştire
că, nerostit, cuvântul mi l-a făcut simţire
şi că l-a dus pe braţe şi l-a lăsat pe prag
să readucă-n gânduri tot ce îţi e mai drag?

Şi-apoi, i-am spus şi ploii să picure cu şoapte,
să nu trezească visul, la geam când îţi va bate
şi să se-ntoarcă-n grabă, să-mi cadă la picioare
să scuture din palme tot ce credea că doare.

Nota bene, nota redacţiei, nota mea… în fine. Vreau să zic că ceea ce aţi citit a venit după ce-am ascultat o piesă frumoasă foc. Chiar dacă m-am făcut că o contrazic, părerea rămâne aceeaşi: e frumoasă foc! Piesa, adică 😀

Foto