Buletin de ştiri

Doamnelor şi domnilor,
întrerupem programul obişnuit pentru câteva informaţii de ultimă oră…,
spune crainica, citind mecanic
de pe ecranul mic din faţa ei
pe care de atâtea şi atâtea ori a privit
literele curgânde care descriau drame
în acelaşi ton în care aduceau veştile bune.
Aceleaşi caractere, aceeaşi culoare, acelaşi ritm
tăiau în carne vie sau aprindeau luminile
de sărbătoare prin oraşe
cu durere mimată sau cu fast,
cu sirene prevestitoare de moarte
sau glasuri de copii bucuroşi că au trăit magia miilor de beculeţe.

Doar tonul vocii ei era altul, intonaţia ei mai făcea diferenţa-ntre
tragedii pe şosele, scumpiri şi accize,
medalii aduse-n ţară de sportivi sau olimpici,
inaugurări sau promisiuni rânjite.
Îşi potrivea vocea, îşi adapta mimica în funcţie de veste
şi apoi citea fără să fie mereu acolo,
fără să simtă cu adevărat ceea ce transmitea.
Veştile se schimbau de la o oră la alta
şi a învăţat în timp să nu le mai dea importanţă,
nu putea să lase să o doară toate durerile
pe care le înşira cu dicţie
sau să o entuziasmeze toate bucuriile
mari sau mici despre care amintea.

Acum anunţa trafic intens, căderi de pietre,
intensificări ale vântului şi posibile ploi
şi dintr-o dată a decodat mesajul
ca fiind al ei, din ea, pentru ea.
Ca un soi de avertisment că undeva,
pe aorta care duce visele spre inimă,
să fie apoi pompate spre împlinire,
e un blocaj şi nu se ştie când
şi dacă va fi remediată această problemă.
S-a gândit apoi la ridicolul situaţiei
şi s-a bucurat că nu rosteşte
gândurile astea cu voce tare,
ar stârni râsetele celor care măcar o dată
au participat la o oră de anatomie.
Intensificări de gânduri
şi posibile şoptiri,
tăceri în averse
pe alocuri.

A profitat de un moment de pauză
între fraze ca să-şi muşte buzele,
să nu o pufnească râsul,
nu ar fi fost deloc momentul potrivit
pentru că, în timp ce gândea toate astea,
pe ecranul mic din faţa ei,
literele curgânde se lipeau între ele
ca să anunţe alte scumpiri,
alte drame,
alte blocaje.

Foto

Update: Şi dacă din obişnuiţă putem trata de la distanţă problemele altora, devenite sau nu ştiri, atunci când poveştile poartă un nume… parcă le simţim mai acut. Sau parcă ne fac să conştientizăm că nu e vorba doar de un titlu de ziar sau pe un ecran TV. Da, ştiu, sunt mii. Zeci de mii. Sute de mii. Toate grave, toate urgente. Şi-n toate e vorba de oameni, şi-n toate e vorba de vieţi. De care se agaţă suflete disperate. Şi asta le face de neignorat, de neseparat, de nepus în clasamente. Nu există una mai gravă ca alta, una mai importantă ca alta. Dar astăzi, acum, am citit una dintre cele dureros de multe şi despre asta e vorba acum. Peste o clipă poate fi vorba de alta. Astăzi, povestea poartă numele de Ana. Nu, nu o cunosc. Am citit despre ea la Fabiola. Dacă aveţi timp… poate o citiţi şi voi. Şi poate încercăm să nu o tratăm ca pe o simplă ştire.