Amintiri trezite-n zori

Urmează ceva foarte lung şi foarte plictisitor. Nu ştiu de ce am scris asta. Cred că vreau să fie aici. Că am petrecut două zile cu o carte care mi-a trezit amintiri multe şi că poate, fiind aici, mă pot întoarce mai des la mine, la cea de atunci. Din vremea din care amintirile au rămas aşa, puţin deformate, puţin colorate, dar aşa, pure, cum s-antâmplat. Nu ca cele din anii maturităţii când au prins gust de fond de ten şi nevoie de motivare sau explicaţii. Aş părea ipocrită să spun să nu citiţi. Ar veni argumentul lui păi. Păi, şi de ce-ai mai scris aici? Nu vă rog să nu citiţi, nu vă spun să o faceţi. Vă spun că e ceva foarte lung şi, citit pe diagonală, s-ar putea să ducă la neînţelegeri. Aşa că faceţi cum credeţi dar mă iertaţi că nu pot şi nu vreau să sintetizez.

Pentru bunica mea paternă, prima cafea a zilei a reprezentat întotdeauna un ritual de la care nu se abătea sub nicio formă. Nici ea, nici celelalte participante. Pentru că ritualul ăsta a constat de fiecare dată în adunarea vecinelor la aceeaşi masă, în jurul ceştilor relativ micuţe, albe, cu modele pictate cu roşu aprins, aşezate pe farfuriuţe din acelaşi set. Nu am înţeles atunci, în primii ani ai copilăriei mele, de ce e aşa, dar nici nu-mi puneam la vârsta aia întrebări atât de complicate. Era diferit de ceea ce vedeam acasă, unde mama savura cafeaua în linişte totală în timp ce îşi aplica tuş negru la ochi. Tata pleca înaintea ei aşa că el bea cafeaua mai mult pe fugă.
Dimineţile vacanţelor mele acolo erau condimentate de aceste întâlniri care uneori se prelungeau până spre prânz. Pe atunci mă trezeam tare devreme, coboram în pijamaua flauşată, mă aşezam pe dormeza pusă lângă masa din bucătăria „de jos” şi aşteptam să vină, pe rând, tanti Lenuţa, tanti Mărie, tuşa Veronica, altă tanti Mărie şi o altă tanti al cărei nume l-am uitat.

Deşi vacanţele de iarnă petrecute acolo erau mai scurte şi, implicit, dimineţile mai puţine, le preferam celor de vară pentru că ieşeam în curtea măturată de bunicul ca să ajung la bucătărie şi, chiar dacă nu era mare curtea, era timp să simt gerul şi apoi căldura sobei pe care se încălzea apa pentru cafea.
Din când în când, făcea ness şi nu rezistam mirosului aşa că primeam şi eu căniţa mea în care bunica punea două linguriţe de spumă din cana ei peste care turna lapte cald. Mă cuibăream în pat şi le ascultam.
La început, treceau în revistă ce-au făcut ele între cele două dimineţi şi apoi ce-au făcut alţii. Între aceleaşi două dimineţi. Cu condiţia să fi făcut ceva notabil, demn de discutat. Dacă nu, răscoleau prin dimineţile de demult. Tot ale altora.

Acolo, în miros de cafea proaspăt măcinată, am auzit prima dată de fata bătrână pe care nu o mai ia nimeni, de ce nevastă vrednică şi-a luat nuştiuce vecin şi că o nevastă vrednică e aia care îl spală, îi calcă, îi face mâncare, e femeie de casă, nu umblă aiurea, vorbeşte frumos cu soacra şi are grijă de copii, am mai auzit de copii din flori şi de unu’ care o lăsat-o pe aia a lu’ ăla. Şi tot acolo, tot în miros de cafea, am auzit şi de bătăi şi de beţivi.
Niciodată nu întrebam nimic deşi nu înţelegeam prea mult din ce povesteau ele şi, cu atât mai puţin, nu ştiam despre cine vorbeau. Dar ştiam că în discuţiile oamenilor mari nu se intervine. Nici n-aş fi avut de ce, poveştile în sine erau fascinante chiar dacă personajele îmi erau afundate-ntr-o ceaţă deasă.
Şi erau fascinante pentru că acasă nu auzeam niciodată poveşti din astea. Mama şi tata vorbeau cu mine când eram între ei iar dacă vorbeau ei cu ei, vorbeau despre chestii pe care mintea mea de copil le putea percepe, le putea aşeza în timp şi spaţiu, le putea contura. Ce mâncăm, unde mergem, cum a fost la grădiniţă, când cumpărăm cizmuliţe. Când erau şi alţii pe lângă ei, eu mă jucam în altă cameră.
Dar nu întrebam. Doar memoram şi legam poveştile-ntre ele. Şi uneori mă încurcam şi o luam de la capăt.

Acolo, între poveştile lor, am simţit şi frică. De vecinul cel simpatic, soţul uneia dintre cele două Mării, care mă drăgălea de câte ori mă vedea. Mă pupa, mă lua în braţe, mă ciupea de obraji. Când tanti Mărie a izbucnit în plâns, cu cana de cafea în mână, că aseară iar m-o bătut nebunu’ ăla, mintea mea a putut face legătura cu el şi mi s-a făcut frică. O frică teribilă. De ceea ce auzeam. Nu puteam înţelege cum poate fi posibil. La vârsta aia nu cred că văzusem pe cineva lovind pe altcineva nici măcar în filme. Nici nu prea erau filme, e drept, dar nu-mi amintesc să fi ştiut atunci ce înseamnă cu adevărat un om lovit.
O priveam şi îmi simţeam inima bătând cu putere. Auzeam frânturi de discuţii, străbăteau până la mine cuvinte ca nebun, beţiv, dracu’ să-l ia dar nu mai puteam auzi întreg. Nu mai eram acolo, eram încremenită în ochii ei.

Şi cumva, tot atunci, am înţeles că ăla e un lucru despre care nu spui că l-ai auzit. Cum acasă nu asistam la discuţiile serioase dintre prietenii părinţilor iar ei doi nu discutau chestii serioase în faţa mea, nu mi-a spus nimeni până atunci să nu spui nimănui. Dar am înţeles singură că ăsta e un lucru despre care nu spui. Şi nici n-am spus. Nici mamei, nici tatălui. Consecinţa tăcerii mele a fost aceea că am mai asistat şi la alte discuţii de acest gen.
Nu, nu vreau să spun că dacă le-aş fi spus părinţilor el nu ar mai fi lovit-o. Ci că tata ar fi intervenit prompt şi ori mi s-ar fi schimbat mie programul de somn, ori lor cel de cafea. Ca să se evite participarea mea la întâlnirile lor matinale.

Dar asta a devenit mica mea plăcere aproape interzisă. Sau oricum, ştiam că e ceva de care părinţii nu ar fi tocmai mândri, nu era genul de chestie cu care să te lauzi în faţa altora.
Mai târziu, cam tot din categoria asta a lucrurilor nu rele dar nici chiar potrivite vârstei mele au făcut parte orele-n care mă ascundeam în cămara de sus, din care se urca în podul casei bunicilor, să citesc scrisorile pe care tata le-a primit în anii lui tineri de la gagicile lui. Aşa le-a numit bunicul meu într-o zi când m-a găsit citindu-le. Ce faci, draga lu’ moşu’? Unde le-ai mai găst şi pe alea? Gagicile alea ale lui n-aveau altă treabă, scriau toată ziua şi ăsta era cu sportul şi cu armata, nici nu le băga-n seamă.
Le-am strâns şi am coborât, iar când a întrebat bunica ce-am făcut atât pe sus, el i-a spus scurt da’ ce treabă ai tu? Am aranjat borcanele cu gem. Şi atunci ăsta a devenit micul meu secret. Al meu şi al lui. Dar mai mult al meu, că atunci când găseam momentul potrivit, fugeam sus, luam cutia, alegeam o scrisoare la-ntâmplare şi citeam. Multe lucruri scrise acolo îmi erau străine, se făcea referire la melodii şi cărţi de care eu încă nu auzisem dar de acolo am învăţat versuri de Minulescu şi Nichita pe care încă nu apucasem să le citesc în manualele mele şi tot de acolo am aflat de Nana Mouskouri.

Dar, cum am spus, asta se întâmpla mai târziu. Adică pe vremea când deja reuşeam destul de rar să prind întâlnirile la cafea pentru că preferam să dorm la ora aia. Dar când totuşi reuşeam, era o plăcere. Una şi mai mare decât aia din anii-n care nu înţelegeam prea mult din ce povesteau ele. Deja ştiam că ce fac ele se numeşte bârfă şi deja mă înţelegeam cu bunicul din priviri. El nu vorbea mult dar când o făcea era şi tranşant, şi extrem de dulce în replicile date lor. Rele mai sunteţi de gură, tu. Vă dă popa ceva mărunt că sunteţi pe post de uşă de biserică? Numa’ pe alţii îi vedeţi. 
Dar de cele mai multe ori le intra-n loc şi punea paie pe foc. Când era mai încinsă discuţia, intervenea cu câte o replică de care era sigur că le va aprinde. Dacă toate o învinuau pe ea că a plecat cu unu’-n lume, el, fără să ştie exact despre cine-i vorba, puncta foarte serios: da’ foarte bine a făcut. Las’, copilul ăla oricum nu e a lu’ bărba-su şi îmi făcea discret cu ochiul. Toată bucătăria mică lua foc. Săreau toate să-i ceară explicaţii şi el le aprindea şi mai rău cu nu vă zic de unde ştiu că vouă nu va tace gura aia şi mă spuneţi. Şi pleca în curte.
Îl adoram în momentele alea. Simţeam ironia şi dispreţul lui în faţa gurii lumii. Şi adoram şi efectul pe care-l producea. Nu mă puteam abţine când le vedeam cum încearcă să o tragă de limbă pe bunica mea care, la rândul ei, părea nedumerită chiar dacă, fără pic de convingere, încerca să le liniştească: lăsaţi-l, tu, parcă nu-l ştiţi. Ui la el cum râde afară, a zâs numa’ aşe, să nu tacă, să ne enerveze pe noi, nu ştie nimic.
Şi mai târziu, s-a alăturat şi tata echipei de „spărgători de gaşcă”. El nu le spunea nimic atunci. Tăcea, asculta şi se amuza teribil. Când plecau, trăgea concluzii de care eu mă amuzam până-mi dădeau lacrimile.

Acum prefer să-mi savurez prima cafea a zilei în linişte. M-ar obosi teribil vocile alea, pe alocuri stridente, vorbind despre unii şi despre alţii, punând etichete şi planificând vieţi. Dar mi se face de multe ori dor. Dor teribil de momentele alea. Bunica şi acum îşi bea cafeaua la fel. Nu ştiu ce şi despre cine vorbesc. Soţul Măriei nu mai e, nu o mai bate. Nici bunicul nu mai e şi fără replicile lui nu ar mai avea farmec poveştile lor. Şi nici tata nu mai e.
Şi atunci, cred că dorul ăsta nu e de poveştile lor matinale ci mai degrabă de mine, cum eram şi cum simţeam atunci, în timp ce ele puneau lumea la zidul judecăţii şi eu nu prea înţelegeam ce spun dar ştiam că sunt martora unor discuţii pentru oameni mari şi asta mă făcea să mă simt ca un om mare care stă acolo fără să înţeleagă ceva dar care ştie că lumea lui e ferită de tot ce spuneau poveştile alea.
Şi care credea că-n lumea lui nu se va-ntâmpla niciodată nimic din toate astea.
Şi-i era bine aşa, în pijamaua flauşată, amestecând neînţelegerile cu magia lumii lui în cana cu lapte cald şi două linguriţe de spumă de ness.

Foto