Urmează ceva foarte lung şi foarte plictisitor. Nu ştiu de ce am scris asta. Cred că vreau să fie aici. Că am petrecut două zile cu o carte care mi-a trezit amintiri multe şi că poate, fiind aici, mă pot întoarce mai des la mine, la cea de atunci. Din vremea din care amintirile au rămas aşa, puţin deformate, puţin colorate, dar aşa, pure, cum s-antâmplat. Nu ca cele din anii maturităţii când au prins gust de fond de ten şi nevoie de motivare sau explicaţii. Aş părea ipocrită să spun să nu citiţi. Ar veni argumentul lui păi. Păi, şi de ce-ai mai scris aici? Nu vă rog să nu citiţi, nu vă spun să o faceţi. Vă spun că e ceva foarte lung şi, citit pe diagonală, s-ar putea să ducă la neînţelegeri. Aşa că faceţi cum credeţi dar mă iertaţi că nu pot şi nu vreau să sintetizez.
Pentru bunica mea paternă, prima cafea a zilei a reprezentat întotdeauna un ritual de la care nu se abătea sub nicio formă. Nici ea, nici celelalte participante. Pentru că ritualul ăsta a constat de fiecare dată în adunarea vecinelor la aceeaşi masă, în jurul ceştilor relativ micuţe, albe, cu modele pictate cu roşu aprins, aşezate pe farfuriuţe din acelaşi set. Nu am înţeles atunci, în primii ani ai copilăriei mele, de ce e aşa, dar nici nu-mi puneam la vârsta aia întrebări atât de complicate. Era diferit de ceea ce vedeam acasă, unde mama savura cafeaua în linişte totală în timp ce îşi aplica tuş negru la ochi. Tata pleca înaintea ei aşa că el bea cafeaua mai mult pe fugă.
Dimineţile vacanţelor mele acolo erau condimentate de aceste întâlniri care uneori se prelungeau până spre prânz. Pe atunci mă trezeam tare devreme, coboram în pijamaua flauşată, mă aşezam pe dormeza pusă lângă masa din bucătăria „de jos” şi aşteptam să vină, pe rând, tanti Lenuţa, tanti Mărie, tuşa Veronica, altă tanti Mărie şi o altă tanti al cărei nume l-am uitat.
Deşi vacanţele de iarnă petrecute acolo erau mai scurte şi, implicit, dimineţile mai puţine, le preferam celor de vară pentru că ieşeam în curtea măturată de bunicul ca să ajung la bucătărie şi, chiar dacă nu era mare curtea, era timp să simt gerul şi apoi căldura sobei pe care se încălzea apa pentru cafea.
Din când în când, făcea ness şi nu rezistam mirosului aşa că primeam şi eu căniţa mea în care bunica punea două linguriţe de spumă din cana ei peste care turna lapte cald. Mă cuibăream în pat şi le ascultam.
La început, treceau în revistă ce-au făcut ele între cele două dimineţi şi apoi ce-au făcut alţii. Între aceleaşi două dimineţi. Cu condiţia să fi făcut ceva notabil, demn de discutat. Dacă nu, răscoleau prin dimineţile de demult. Tot ale altora.
Acolo, în miros de cafea proaspăt măcinată, am auzit prima dată de fata bătrână pe care nu o mai ia nimeni, de ce nevastă vrednică şi-a luat nuştiuce vecin şi că o nevastă vrednică e aia care îl spală, îi calcă, îi face mâncare, e femeie de casă, nu umblă aiurea, vorbeşte frumos cu soacra şi are grijă de copii, am mai auzit de copii din flori şi de unu’ care o lăsat-o pe aia a lu’ ăla. Şi tot acolo, tot în miros de cafea, am auzit şi de bătăi şi de beţivi.
Niciodată nu întrebam nimic deşi nu înţelegeam prea mult din ce povesteau ele şi, cu atât mai puţin, nu ştiam despre cine vorbeau. Dar ştiam că în discuţiile oamenilor mari nu se intervine. Nici n-aş fi avut de ce, poveştile în sine erau fascinante chiar dacă personajele îmi erau afundate-ntr-o ceaţă deasă.
Şi erau fascinante pentru că acasă nu auzeam niciodată poveşti din astea. Mama şi tata vorbeau cu mine când eram între ei iar dacă vorbeau ei cu ei, vorbeau despre chestii pe care mintea mea de copil le putea percepe, le putea aşeza în timp şi spaţiu, le putea contura. Ce mâncăm, unde mergem, cum a fost la grădiniţă, când cumpărăm cizmuliţe. Când erau şi alţii pe lângă ei, eu mă jucam în altă cameră.
Dar nu întrebam. Doar memoram şi legam poveştile-ntre ele. Şi uneori mă încurcam şi o luam de la capăt.
Acolo, între poveştile lor, am simţit şi frică. De vecinul cel simpatic, soţul uneia dintre cele două Mării, care mă drăgălea de câte ori mă vedea. Mă pupa, mă lua în braţe, mă ciupea de obraji. Când tanti Mărie a izbucnit în plâns, cu cana de cafea în mână, că aseară iar m-o bătut nebunu’ ăla, mintea mea a putut face legătura cu el şi mi s-a făcut frică. O frică teribilă. De ceea ce auzeam. Nu puteam înţelege cum poate fi posibil. La vârsta aia nu cred că văzusem pe cineva lovind pe altcineva nici măcar în filme. Nici nu prea erau filme, e drept, dar nu-mi amintesc să fi ştiut atunci ce înseamnă cu adevărat un om lovit.
O priveam şi îmi simţeam inima bătând cu putere. Auzeam frânturi de discuţii, străbăteau până la mine cuvinte ca nebun, beţiv, dracu’ să-l ia dar nu mai puteam auzi întreg. Nu mai eram acolo, eram încremenită în ochii ei.
Şi cumva, tot atunci, am înţeles că ăla e un lucru despre care nu spui că l-ai auzit. Cum acasă nu asistam la discuţiile serioase dintre prietenii părinţilor iar ei doi nu discutau chestii serioase în faţa mea, nu mi-a spus nimeni până atunci să nu spui nimănui. Dar am înţeles singură că ăsta e un lucru despre care nu spui. Şi nici n-am spus. Nici mamei, nici tatălui. Consecinţa tăcerii mele a fost aceea că am mai asistat şi la alte discuţii de acest gen.
Nu, nu vreau să spun că dacă le-aş fi spus părinţilor el nu ar mai fi lovit-o. Ci că tata ar fi intervenit prompt şi ori mi s-ar fi schimbat mie programul de somn, ori lor cel de cafea. Ca să se evite participarea mea la întâlnirile lor matinale.
Dar asta a devenit mica mea plăcere aproape interzisă. Sau oricum, ştiam că e ceva de care părinţii nu ar fi tocmai mândri, nu era genul de chestie cu care să te lauzi în faţa altora.
Mai târziu, cam tot din categoria asta a lucrurilor nu rele dar nici chiar potrivite vârstei mele au făcut parte orele-n care mă ascundeam în cămara de sus, din care se urca în podul casei bunicilor, să citesc scrisorile pe care tata le-a primit în anii lui tineri de la gagicile lui. Aşa le-a numit bunicul meu într-o zi când m-a găsit citindu-le. Ce faci, draga lu’ moşu’? Unde le-ai mai găst şi pe alea? Gagicile alea ale lui n-aveau altă treabă, scriau toată ziua şi ăsta era cu sportul şi cu armata, nici nu le băga-n seamă.
Le-am strâns şi am coborât, iar când a întrebat bunica ce-am făcut atât pe sus, el i-a spus scurt da’ ce treabă ai tu? Am aranjat borcanele cu gem. Şi atunci ăsta a devenit micul meu secret. Al meu şi al lui. Dar mai mult al meu, că atunci când găseam momentul potrivit, fugeam sus, luam cutia, alegeam o scrisoare la-ntâmplare şi citeam. Multe lucruri scrise acolo îmi erau străine, se făcea referire la melodii şi cărţi de care eu încă nu auzisem dar de acolo am învăţat versuri de Minulescu şi Nichita pe care încă nu apucasem să le citesc în manualele mele şi tot de acolo am aflat de Nana Mouskouri.
Dar, cum am spus, asta se întâmpla mai târziu. Adică pe vremea când deja reuşeam destul de rar să prind întâlnirile la cafea pentru că preferam să dorm la ora aia. Dar când totuşi reuşeam, era o plăcere. Una şi mai mare decât aia din anii-n care nu înţelegeam prea mult din ce povesteau ele. Deja ştiam că ce fac ele se numeşte bârfă şi deja mă înţelegeam cu bunicul din priviri. El nu vorbea mult dar când o făcea era şi tranşant, şi extrem de dulce în replicile date lor. Rele mai sunteţi de gură, tu. Vă dă popa ceva mărunt că sunteţi pe post de uşă de biserică? Numa’ pe alţii îi vedeţi.
Dar de cele mai multe ori le intra-n loc şi punea paie pe foc. Când era mai încinsă discuţia, intervenea cu câte o replică de care era sigur că le va aprinde. Dacă toate o învinuau pe ea că a plecat cu unu’-n lume, el, fără să ştie exact despre cine-i vorba, puncta foarte serios: da’ foarte bine a făcut. Las’, copilul ăla oricum nu e a lu’ bărba-su şi îmi făcea discret cu ochiul. Toată bucătăria mică lua foc. Săreau toate să-i ceară explicaţii şi el le aprindea şi mai rău cu nu vă zic de unde ştiu că vouă nu va tace gura aia şi mă spuneţi. Şi pleca în curte.
Îl adoram în momentele alea. Simţeam ironia şi dispreţul lui în faţa gurii lumii. Şi adoram şi efectul pe care-l producea. Nu mă puteam abţine când le vedeam cum încearcă să o tragă de limbă pe bunica mea care, la rândul ei, părea nedumerită chiar dacă, fără pic de convingere, încerca să le liniştească: lăsaţi-l, tu, parcă nu-l ştiţi. Ui la el cum râde afară, a zâs numa’ aşe, să nu tacă, să ne enerveze pe noi, nu ştie nimic.
Şi mai târziu, s-a alăturat şi tata echipei de „spărgători de gaşcă”. El nu le spunea nimic atunci. Tăcea, asculta şi se amuza teribil. Când plecau, trăgea concluzii de care eu mă amuzam până-mi dădeau lacrimile.
Acum prefer să-mi savurez prima cafea a zilei în linişte. M-ar obosi teribil vocile alea, pe alocuri stridente, vorbind despre unii şi despre alţii, punând etichete şi planificând vieţi. Dar mi se face de multe ori dor. Dor teribil de momentele alea. Bunica şi acum îşi bea cafeaua la fel. Nu ştiu ce şi despre cine vorbesc. Soţul Măriei nu mai e, nu o mai bate. Nici bunicul nu mai e şi fără replicile lui nu ar mai avea farmec poveştile lor. Şi nici tata nu mai e.
Şi atunci, cred că dorul ăsta nu e de poveştile lor matinale ci mai degrabă de mine, cum eram şi cum simţeam atunci, în timp ce ele puneau lumea la zidul judecăţii şi eu nu prea înţelegeam ce spun dar ştiam că sunt martora unor discuţii pentru oameni mari şi asta mă făcea să mă simt ca un om mare care stă acolo fără să înţeleagă ceva dar care ştie că lumea lui e ferită de tot ce spuneau poveştile alea.
Şi care credea că-n lumea lui nu se va-ntâmpla niciodată nimic din toate astea.
Şi-i era bine aşa, în pijamaua flauşată, amestecând neînţelegerile cu magia lumii lui în cana cu lapte cald şi două linguriţe de spumă de ness.
Imi place povestea ta captiva in ochi de copil si captivanta de asemenea. Si deloc lunga 🙂
ApreciazăApreciază
Îţi mulţumesc mult! Ei, e lungă. E vorbărie. Dar… e a mea 😀
Mulţumesc!
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Am citit! Am presimțit că o să îmi placă și așa a fost! Da…și mie îmi e dor de mine uneori, exact cum zici…de mine de atunci când în camera unde dormeam, mirosea a lemne, de mine atunci când bunica ne făcea palanețe pe cuptor…oh,da! Ne stingem. Încet. Neștiut. Cea mai bună cafea, este în liniște. Mulțumesc pentru momentul dat!😉
ApreciazăApreciază
E o mare bucurie să ştiu că ai avut răbdare să citeşti şi că asta te-a trimis în camera cu miros de palaneţe (erau un fel de plăcinte ?).
Îţi mulţumesc mult! Chiar mă bucur teribil că ai citit.
ApreciazăApreciază
Da, plăcinte! Biata bunică! Bieții de noi.😂 Mă întristează oricum existența. A mea, mai ales. Și nonsensul… (sper să nu intru în depresie…dacă nu cumva sunt deja…😆)
ApreciazăApreciază
Nu cred că e nonsens. Tu, cel puţin, ne oferi multe sensuri scrise. Sensuri care ne bucură, ne aduc nostalgie, ne ajută. Să nu uiţi asta 😉
ApreciazăApreciază
Din cand in cand toti ar trebui sa avem la indemana pijamaua aia flausata. Sa ne fie pavăză sau confort la nevoie. Si la mine cafeaua e ritual. Nu ma trimite in timp, am alt trigger ca sa zic asa. Dar al tau e acaparator. Nu ai cum sa bei cafeaua si sa nu-ti amintesti acest univers. Te imbratisez, Potecuța!
ApreciazăApreciază
A mea încă e în dulapul bunicii. Aş vrea să o am cândva.
Îţi mulţumesc draga mea! Şi eu te îmbrăţişez cu drag!
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Potecuto, plag acum citind tex tul. Mama mea, tatal meu, fratele mamei sunt acum in jurul mesei din bucatarie doar in amintirile mele.
Cat despre cafea, imi place s-o beau in liniste acasa.
ApreciazăApreciază
Of, îmi pare rău că te-am făcut să plângi!
Da, parcă în linişte are altă aromă. Şi de dorul celor din amintire, şi de al nostru…
ApreciazăApreciază
Mi-e așa de proprie povestea asta. Ai scris și pentru mine, adică.
ApreciazăApreciază
Fee, te îmbrăţişez cu drag! Îmi era dor de tine!
Îţi mulţumesc!
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Și mie îmi era dor! Mi-a plăcut povestea ta! Pupici cu sclipici!
ApreciazăApreciază
Mă bucur mult, mult! Şi eu trimit pupici spre tine!
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Am fost așa de aproape de tine, că puteai să îi și simți. 🙂
ApreciazăApreciază
Ca de obicei, eşti o scumpă!
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Extraordinar ai scris. Deşi experienţele mele din copilărie au o altă natură, cred că tuturor ni se face dor de noi, cei de atunci, care abia descopeream lumea, cu frumuseţile şi răutăţile ei, ascultând sau privind cu gura căscată, avizi de lucruri noi şi neştiute. Dacă cineva îmi spune că nu-i e dor de copilul din el/ea, nu l-aş crede. E o lume care, din păcate, nu se va întoarce, dar trăieşte în amintiri şi ne toarnă un pic de căldură şi de inocenţă în sufletul prea apăsat de lumea tot mai urâtă în care trăim.
ApreciazăApreciază
Şi pe lângă căldură, ne amintesc, din când în când, că suntem ce suntem şi datorită lor. Sunt părticilele din care suntem făcuţi.
Mulţumesc tare mult!
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Exact, aşa cum suntem suma momentelor pe care le-am trăit.
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Amintiri dragi, pastrate cu drag în inima, pe care uneori „trebuie” sa le spui cu voce tare, ca sa nu le uiti! Vremuri bune si frumoase, vremuri ale inocentei care nu se vor mai întoarce niciodata!
Zici ca ai scris mult? Din partea mea putea sa fie si mai lunga postarea! 🙂
Multumesc pentru parfumul de copilarie si pentru boarea cafelei calde din casa bunicilor! ❤
ApreciazăApreciază
Aşa mi s-a părut. Că e mult prea lung ca să fie citit. Mă bucur nespus că ai avut răbdare!
Eu îţi mulţumesc, Ella! Pentru căldura din fiecare comentariu lăsat aici!
ApreciazăApreciază
Pfoa,tu,Potecuta,ce mi-ai adus acum aminte!Si ce nostalgie m-a cuprins…
La mama venea mereu vecina de la parter care nu a lucrat ever si stateau la o cafea scurta pana pleca mama la treaba,suficient de lunga insa cat s-o puna pe mama la curent cu tot ce era bine de stiut la vremea aceea.
Tata era complet impotriva acestei vecine si mereu ii facea observatie mamei ca o primeste la barfa.
Dar eu,vai cum imi faceam continuu treaba prin bucatarie,desi mama ma usuia mereu,cat de mult imi placea sa aflu diverse.
Atunci,in acei ani,am aflat diverse chestii despre care nu imi povestea nimeni,am aflat secrete bine pazite de urechile altora.
Culmea este,ca eu cea de atunci careia i-ar fi placut la nebunie cand creste mare sa stea la o cafea si o sueta,azi urasc aceste chestii,acasa nu beau niciodata cafea si nici la barfa cu vecinele nu stau!Poate ca timpurile m-au schimbat,poate ca faptul ca nu prea ma intereseaza de nimeni ce face si cu cine,poate stresul,cine stie?!
Dar anii aia,farmecul clipelor in care stateam langa mama…as da orice sa mai retraiesc macar o data!
ApreciazăApreciază
Hehe, deci ai fost în aceeaşi echipă cu mine. 😀 Înţelegi perfect ce spun eu.
Nu ştiu ce ne-a schimbat dar ceva a făcut-o. Definitiv. Că acum, şi dacă sunt invitată, cum s-a întâmplat într-un concediu, la ora 9 la cafea, mă trezesc la 6 să fiu sigură că prima cafea o beau singură, liniştită.
Mă bucur că ţi-am trezit amintirile astea.
Îţi mulţumesc frumos!
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Si am uitat sa iti spun,dar s-a intamplat in cu totul alt context decat la tine,mult mai tarziu,am citit pe nerasuflate scrisorile de dragoste ale bunicului meu matern catre bunica mea.
Doamne,ce timpuri,ce oameni,ce parfum si ce romante!❤️
ApreciazăApreciază
Oh, şi mai interesant în cazul tău! Ale bunicilor sigur aveau alt parfum. Ce frumos!
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Mi-a placut complicitatea dintre Potecuta si bunicul sau. Acest comportament a exista si va dainui atâta timp cât vor exista nepoti si bunici. O secventa a frumusetii copilariei în care toti ne refugiem în anumite împrejurari, indiferent de timpurile si anotimpurile ce s-au derulat din filmul vietii noastre.
A fost o placere sa parcurg pe potecile copilariei tale printre rândurile de cuvinte scrise cu sufletul si multa originalitate specifica.
Noapte buna,copila draguta Potecuta ! 🙂
ApreciazăApreciază
Aşa e, copilăria este şi va rămâne un refugiu din care ne luăm seva necesară parcurgerii drumului înainte.
Mulţumesc, Iosif! Noapte liniştită.
ApreciazăApreciază
Bucată din tine. Din inima ta. Și o idee-iubire constantă, cu spumă de dor.
Cum ne-ai obișnuit…..
ApreciazăApreciază
Da, prea puţin cosmetizată. Sau prea deloc. Am scris-o aşa cum am găsit-o acolo, în inimă. Mulţumesc, Oana! Mult!
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Mai trebuie să-ți spun? Mi-a plăcut și mi-a adus aminte de ceafeaua de dimineață…hehe E rândul meu acum!
ApreciazăApreciază
Ohoo, mă bucur că am predat ştafeta 😉
Mulţumesc, Erika!
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Ce frumos ai descris aici universul copilăriei tale, dragă Potecuță! Bunicile astea, ființe dragi, cu tabieturi frumoase, pe care aproape că le-am „moștenit” și noi, peste ani. Și celelalte femei, mai tinere sau mai bătrâne, care veneau în vizită și ce mai povesteau despre atâtea și atâtea întâplări și pățanii ale unora sau altora… Cam așa era și la bunica mea. Și ce dor mi-e de acei ani și de acele persoane minunate, care nu mai sunt de multă vreme printre noi…Uf, ce nostalgii….
Numai bine, dragă Potecuță! 🙂
ApreciazăApreciază
Oare lăsăm şi noi acelaşi parfum în lumea asta-n care păsim?
Îţi mulţumesc, Alex! Seară frumoasă!
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Astea sunt niște amintiri în care parcă ne vedem și noi cum am luat parte tacit la discuțiile oamenilor mari, cu sau fără cafea, dar cu o magie care nu se poate uita niciodată. Mai cu seamă când ne sunt revigorate de un text atât de sugestiv. Mulțumiri pentru emoțiile transmise, Potecuță!
ApreciazăApreciază
Cred că un pic de magie a fost pusă şi de „patina” timpului. Mă bucur că ai luat şi tu parte la cafeluţa asta cu aromă de trecut!
Eu trebuie să îţi mulţumesc, Petru, şi chiar o fac: Mulţumesc! 🙂
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Mircea Rusu Band feat. Alexandra Ungureanu și Lucian Darie – Fără tine
ApreciazăApreciază
Amintiri minunate! Ce frumos le pastrezi in cutiuta cu bucurii din copilarie! 😚😚😚
ApreciazăApreciază
Le păstrez, Ana! Că-mi trebuiesc. Dar le adulmec mai rar decât ar merita. Că mă trimit în colţul ăla de suflet în care se mai şi plânge de drag şi dor.
Mulţumesc mult şi te pup!
ApreciazăApreciază
Buna dimineata, Potecuta. Mi-ai picurat in suflet dor…. si ai declansat amintiri despre zile senine si perfecte. Multumesc! Nu a fost lung textul. Ma bucur ca l-ai scris. O zi invaluita in caldura amintirilor iti doresc!
ApreciazăApreciază
Şi tu-mi picuri mie lumină-n cuvânt şi-n inimă de câte ori îmi treci pragul.
Mulţumesc eu! Seară blândă, ca cele din primăverile copilăriei noastre!
ApreciazăApreciază
În afară de faptul că ai scris foarte frumos această poveste, ce aș putea să mai spun?
Am avut pijamale flaușate, dar n-am avut bunici, așa că am pierdut secvențele de genul ăsta. Au suplinit, până la un punct, cafelele matușilor mele, cu întorsul ceștilor și „ghicit” în zațul așternut ordonat pe perreții ceștilor acelea. Mai sunt și alte amintiri, dar nu despre ale mele este vorba aici.
Da, cred că de tine îți este dor, de tine cea din acele vremuri, așa cum aproape fiecăruia dintre noi ne este dor de noi, cei din amintirile copilăriei noastre.
Și încă ceva, n-ai scris mult, cred că abia dacă ai început să scrii despre…
ApreciazăApreciază
Poate că, din când în când, am putea sta de vorbă cu noi, cei de atunci. Am putea face ghiduşii cu copilul de atunci care nu cred c-a plecat prea departe sau prea de tot. Aşa cum făceau oamenii mari cu noi, ne putem face cu ochiul şi ne putem chema la joacă… ca să mai treacă dorul şi să pară mai uşor „greul” pe care atunci nu-l cunoşteam în forma lui de acum.
Mulţumesc, Mugur! Nu vă pot explica exact cât de mult mă bucură faptul că aţi poposit şi aţi citit un text care, trebuie să recunoaştem, e cam lunguţ pentru o postare şi totuşi spuneţi că nu e aşa.
ApreciazăApreciază
Mă aşteptam la un text mult mai lung! Dar ai scris frumos, ai stârnit nostalgii…
ApreciazăApreciază
Se putea şi mai lung de atât? 🙂
Ana, tu mereu mă faci să mă simt bine şi îţi mulţumesc mult pentru asta!
ApreciazăApreciază
Scris de tine, un text poate fi oricât de lung. Ce zici de câteva sute de pagini?
ApreciazăApreciază
Nu îndrăznesc să mă gândesc atât de departe 😳
Te îmbrăţişez!
ApreciazăApreciază
Ba să faci bine să te gândeşti! Că scrii tare frumos şi eu zic că ai, în căpuțul tău cârlionțat, material pentru sutele alea de pagini.
ApreciazăApreciază
Cum să îţi mulţumesc, Ana?
ApreciazăApreciază
Îți iubești atât de atât de mult copilăria ca și noi toți, pe care ne-ai spus-o pe de rost ca pe o poezie dragă.Atât de departe anii aceia minunați și atât de aproape de inima noastră!
ApreciazăApreciază
Departe-n timp dar prezente mereu. În noi, în tot ce-am devenit, în tot ce ne suntem.
Vă mulţumesc! Sunt tare încântată că aţi luat parte la acest episod drag mie! E o mare bucurie să vă ştiu aici.
ApreciazăApreciază
Dragă Potecuță, m-ai răscolit profund și îți mulțumesc pentru asta. Așa e, ne e dor de noi cei de atunci.
ApreciazăApreciază
Cum numai de noi ne poate fi…
Mulţumesc, Ana! Pentru că mi-ai spus.
ApreciazăApreciat de 1 persoană
M-a atins in aripioara „vorbaria” ta. 🙂 O poveste cu parfum atat de puternic incat mi-a trezit o multime de doruri… de bunici, de tata.. De fapt, dorurile acestea nu dorm vreodata dar, cel mai adesea, nu le aud in vuietul zilei. 🙂
Iti doresc, cu drag, sa ai zile senine!
ApreciazăApreciază
Cred că nici eu n-am ştiut că e atât de vie amintirea asta a cafelei şi atât de… dor dorul de ea până n-am văzut aşternerea ei aici.
Mă bucur că a atins textul meu. Sper că a fost blândă reamintirea!
Îţi mulţumesc, Diana! Seară frumoasă îţi doresc!
ApreciazăApreciază
Wow, esti minunatã, Potecutã! Un om care chiar face lumea un loc mai cald, mai bun, mai frumos, mai sensibil!…
ApreciazăApreciază
Chiar lumea nu. Dar dacă pot face asta cu o singură clipă, pot spune că ziua-n care-am scris nu a trecut degeaba. Pentru că ştiind asta, în primul rând îmi fac bine mie.
Îţi mulţumesc, Suflete! Mult îţi mulţumesc!
ApreciazăApreciat de 1 persoană
eu dimineața scriu. ador cafeaua scrisă, deci… deși admir cafeaua povestită (de alții) sunt pisică solitară, bucuroasă să te citească pe seară. 🙂
ApreciazăApreciază
Şi eu sunt la fel de bucuroasă să mă ştiu citită de tine. Oricând!
Mulţumesc, psi!
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Foarte frumos pus în pagină şi transmis. Tare mult mi-a plăcut! 😊👍
ApreciazăApreciază
Mă bucur mult! Îţi mulţumesc frumos!
ApreciazăApreciază
Eu puţin am stat pe acasă, dar în scurtele perioade în care eram părtaşă la bârfele celor mari, eram o adevărată memorie externă a Radioşanţului. Era suficient să mă întrebe careva, care, când şi ce a spus, că puteam să reproduc şi cu grimasele feţei şi cu gesturile mâinilor a părtaşei la bârfă de făceam deliciul babelor din vecini. Mi-am „făcut plinul” ştirilor de atunci, iar acum sunt total rezervată. Tare mi-a plăcut povestea ta. Am citit-o pe nerăsuflate.O seară faină.
ApreciazăApreciază
Hehehe, draga de tine! Erai la zi cu toate evenimentele. 🙂
Mă bucur mult că ţi-a plăcut şi îţi mulţumesc tare mult! Zi frumoasă să ai!
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Să știi că un moment dinacesta ca al tău am avut și eu când am scris ultima postare de săptămâna trecută.
Mie mi-a fost drag să citesc ceea ce ai scris aici, mai ales că mi te și inaginam și sinceră să fiu cunosc momente asemănătoare și în copilăria mea.
ApreciazăApreciază
Mulţumesc, draga mea! Da, cred că avem cu toţii cel puţin o amintire din asta scăldată-n aburi de cafea fierbinte.
Să ai o zi frumoasă!
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Buna seara Potecuta draga ! Ce nostalgie… mi-a placut mereu sa-mi fac de joaca unde erau ai mei in grupuri pentru diferite ocazii. Multe anecdote am aflat eu si eram asa de importanta ca stiam asa ceva… cat de frumoasa este copilaria , cata curatenie sufleteasca…..Am fost cea mai fericita in acea perioada, sunt si acum dar nu ca atunci. O seara frumoasa si multumesc pentru vizite, te astept cu mare drag cand ai vreme, pupici de noapte buna ❤
ApreciazăApreciază
Ai dreptate, Beta! Liniştea şi curăţenia din copilărie nu prea mai pot fi regăsite acum, în viaţa de adult. Că nici noi nu mai suntem ce şi cum eram.
Îţi mulţumesc mult! Să ai şi tu o seară frumoasă!
Vin cu mare drag la tine!
ApreciazăApreciază