Luni cu jurnal

Azi… un luni al unui septembrie care se străduieşte să le facă pe plac tuturor. În dimineaţă, respectă norme dictate de calendarul care obligă la grade puţine-n termometre şi la vânt tăios care împrăştie începuturile de gând şi visele întrerupte prea brusc de nevoia sau dorinţa de-a bifa liste cu lucruri de făcut. Parcă nici măcar astea nu ne mai aparţin, le-am dat nume sonore, denumiri pompoase ca să ni se pară că sunt cu adevărat importante: must-do, to-do, task, deadline. Şi astfel, să nu le mai simţim ca pe nişte obligaţii care se hrănesc cu poftă din clipele ce ne-au fost acordate.
La prânz, lasă soarele să-şi ţină prelegerea şi să-i înduplece pe cei care acuză toamna de toate neîmplinirile lor, iar seara îşi plouă discret amăgirile sau dorurile, bucuriile sau iluzia zilei de mâine. Mă întreb cum ar fi ea dacă n-ar exista reguli sau aşteptări, date limită sau clişee. Cum ar arăta ea dacă n-ar trebui să se arate lumii şi să-i respecte regulile?
Şi oare nu aşa suntem şi noi când zâmbim ca la un semnal doar pentru că… nu e momentul pentru a lăsa sufletul la vedere? Tot aşteptând momentul potrivit, rătăcim şi noi între zori de zi şi miez de noapte, agăţând paltoanele-n cuier şi lăsând speranţele pierdute-n buzunare.

Afară… contraste. Între graba trecătorilor şi nemişcarea norilor, undeva, la un etaj nici prea jos, nici foarte sus, cineva scrie nimicuri amestecate cu aromă de cafea şi le lasă libere prin lume, ascunse-n rotocoalele de fum.

Mă gândesc… „că nu e drept faţă de jurnalul ăsta că apelez la el numai când începutul de poezie nu vrea să se lase ajutat să crească şi zace undeva-ntr-o ciornă sau când un alt început, de text, refuză să primească şi alte cuvinte” – asta am scris la ultimul jurnal şi nu s-au schimbat prea multe de atunci. Se pare că va mai rămâne un timp un fel de colac de salvare pentru zile-n care gândul îşi cere dreptul la tăcere.

Citesc… sper să fur de pe undeva o crenguţă de hărnicie, să vă povestesc despre cartea pe care încă n-am terminat-o dar care merită prezentată. Pentru povestea ei. Nu vă spun acum decât că s-a născut după o ştire văzută la TV. Imaginaţi-vă o persoană care stă acasă, urmăreşte ştirile, şi-n breaking news află că ceva din trecutul ei s-a rupt definitiv. Atât vă spun, sper că v-am făcut curioşi.

Unul dintre lucrurile mele preferate… să răscolesc prin amintiri şi să le rog să nu mă doară.

O imagine pe care vreau să o împărtăşesc:

Ascult… o piesă care mă face să… dar nu contează, o las aici şi spuneţi voi dacă vă place:

Foto: 1, 2 – scrie sursa pe ea.