Cinci umbre ale Potecuţei

Nu, nu-l cunosc pe Grey şi nici nu mi-am propus asta când am suflat în lumânări la ziua mea. 😀 A fost odată ca-n 22 august când, citind un articol pe un blog pe care-l urmăresc, ajung la final şi-mi văd numele acolo. Strâng ochii şi îi deschid iar dar mai larg, să mai citesc o dată. Mda, era numele meu. Tocmai primisem o leapşă. Primul gând a fost de bucurie că s-a gândit la mine, al doilea că de ce blogul meu nu m-a anunţat prin notificare că-s strigată şi al treilea că uite că parcă mi-a apus faima de aia care refuză lepşe. A fost o vreme când, după ce am publicat un articol în care am explicat frumos de ce refuz politicos (printre alte motive, unul era că erau la mare modă tot felul de lepşe şi dacă-ar fi fost să le fac pe toate, că ori pe toate, ori niciuna, ar fi însemnat să postez numai răspunsuri la lepşe o perioadă) am citit la două sau trei fete dragi mie că potecuţă, ştiu că nu primeşti lepşe dar eu te pun totuşi aici. Mă bucur că a trecut asta, chiar mă simţeam aiurea dar zău că veţi afla mai jos de ce.

Antoaneta mi-a dat temă de casă să scriu despre toamnă. Am întrebat-o dacă e în regulă să mai amân puţin, undeva pe la început de septembrie, a zis că nu e problemă şi să scriu când am chef, timp, inspiraţie. Acu’ chef şi timp au fost dar inspiraţie nema. Că de toamnă am zis eu de două ori de atunci dar nu se putea pupa cu cerinţa aşa că am amânat iar. Că dădea prost să pun link la poezie şi să zic că am răspuns. Dar cumva îmi stătea pe cap ideea că-s datoare.
Azi am văzut la ea o nouă leapşă şi am întrebat dacă îmi dă voie să fac schimb. La asta de azi nu sunt strigată deci m-am cam băgat singură. Încă nu a răspuns şi sper că nu se va supăra că mi-am permis să fac târgul ăsta şi să răspund la alta în locul celei pe care am primit-o. Nu de alta dar mi-e mai uşor să vorbesc despre mine decât despre altcineva, cum ar fi despre toamnă 😀

Cinci defecte care-mi dau bătaie de cap.

În primul rând, ştiţi cum s-au aliniat când au auzit că-i posibil să vorbesc despre ele? Ca la împărţirea de fasole bătută pe la vreun praznic. Şi au făcut aia cu pick meee, pick meee, de abia le-am potolit.
Şi în al doilea rând, nu-mi dau bătăi de cap că ne respectăm reciproc şi convieţuim într-o armonie perfectă. Atâta armonie numai pe la Festivalul Enescu s-a mai văzut.
No, asta-am vrut să spun.

1. Nu mă pot concentra să fac din timp ceva ce are ca termen limită o dată mai îndepărtată decât „acum”. Pe scurt, nu sunt genul care face planuri legate de o lucrare, proiect, postare, dosare, bla, bla şi nu pot fi organizată. Pe şi mai scurt, sunt delăsătoare.
Dar nu le las pe mâine că poate nu mai trebuie. Nu! Ştiu că trebuie şi ştiu că voi face dar nu acum dacă nu trebuie acum. Şi-n liceu, şi-n facultate sau la master, tot aşa am făcut. Nu puteam scrie un comentariu azi dacă trebuia dat la profa de română săptămâna viitoare. Am adunat materialul pentru lucrarea finală de master cu un an înainte dar m-am apucat de ea pe la final de mai, că-n iulie trebuia predată.
Cumva, creierul meu şi-a făcut scut de apărare împotriva delăsării mele şi numai aşa funcţionează. Dacă de exemplu vreau să fiu conştiincioasă cu ceva şi să scriu o lucrare pentru noiembrie, fiţi siguri că mă voi opri din 5 în 5 minute pentru un mesaj, o pipă, ceva de ronţăit sau de băut că toate vor fi mult mai importante. Şi-o fac harcea-parcea sau o las la un moment dat de tot. Dar înainte cu câteva zile de termenul limită când mă apuc, apăi numai aia există. Nu telefon, nu mâncare, numai aia.
Da, ştiu, e bine din timp şi fără stres. Dar se pare că mie stres îmi trebuie să funcţionez la din astea. În rest, stresul mă destabilizează.
În schimb, dacă cineva mă roagă să fac ceva dar că nu e grabă, apăi atunci las tot şi fac în ziua aia dacă pot că îmi stă pe umeri când cineva depinde de mine.
Deci dublu defect că dacă-i pentru alţii, pot. Pentru că nu pot refuza doar pentru că n-am chef. Şi nu pot spune că nu fac asta pentru tine pentru că nu vreau.  Când nu pot din alte motive, e altceva.

2. Mănânc supă de tăiţei cu pâine. Şi stai, nu e doar atât, mai avem ceva pentru tine acum şi numai acum cado’, cado’… rup pâinea-n bucăţele şi o introduc delicat în castronelul meu din plastic. Da, acasă am un castronel din plastic. Mno, ce să fac?

3. Nu-mi place să vorbesc mult la telefon. Sunt şi excepţii, fiţi siguri. Dar general vorbind, nu-mi place. Pentru că nu ştiu de ce dar îmi pierd răbdarea. Mai ales în cazuri în care aud „na bine, hai că te las să îţi faci treaba…” şi după asta mai urmează o poveste de 30 de minute. Şi când şi spun pe bune ce fac când sunt întrebată, cum ar fi mănânc, şi după „te-am sunat să te întreb dacă…” şi răspund la întrebare aud „aa, stai să vezi, când am fost în concediu… şi să-ţi mai spun de…” îmi pierd răbdarea, recunosc.
Poate uneori par deplasată dar dacă sun pe cineva cu treabă, după ce-mi răspunde şi mulţumesc, încape şi un şi ce mai faceţi, mă bucur că sunteţi bine, ciao, pa, seară faină dar după aia gata.
Dar sunt şi excepţii, cum spuneam. Că altfel pot vorbi şi 3 ore sau o noapte-ntreagă fără să simt când şi cum trece timpul 😉
Îl consider defect pentru că pe de-o parte ştiu că e mişto să stai să povesteşti cu lux de amănunte ceva dar eu nu am răbdarea asta. Încă un dublu defect că n-am răbdare.

4. Sufăr de ceva ce are legătură cu obsesiv-compulsivă dar nu i-aş spune nevroză că nu vreau să recunosc. Aia cu compulsivă sună elitist tare şi mă dau mare că uite, măi, ce boalili pretenţioase am. Vorba aia, de constipaţie oricine e capabil să sufere dar io am ceva ce se şi pronunţă greu şi nici nu prea înţelege oricine ce înseamnă. Nici măcar eu.
Nu, n-am fost la medic, m-am diagnosticat singură 😀
Înainte să plec de acasă, verific să fie geamul rabatat sau închis, funcţie de vreme, la dormitor. După aia e baia: perdeaua de duş trasă, uitat la robinet să nu curgă apă, uitat la robinetul de la chiuvetă ca să nu curgă apă. Mers la bucătărie, uitat la filtru să fie beculeţul stins, uitat la robinet să fie închis, la butoanele de aragaz să fie drepte şi ridicate. Ce? N-am folosit aragazul de trei zile? Da’ ce legătură are? 🙄
Verificat geamul la balcon şi ieşit. Întors cheia de două ori, apăsat pe clanţă tot de două ori. Da, poate prima dată n-am apăsat bine şi doar mi s-a părut că-i încuiat.
No, cum să-mi doresc să câştig la lotto să-mi iau vilă? Nici nu mă gândesc! 😀

5. Ăsta e spaţiul vostru. Despre mine, dacă vreţi. Dacă nu, despre voi.

Mulţumesc, Antoaneta!

Foto