Toamna vine la oră fixă

Setăm alarma aceluiaşi telefon, la aceeaşi oră, cu aceeaşi melodie. Veselă, în cele mai multe cazuri. Şi tare, de fiecare dată. Ne place să credem că dacă ne trezeşte o melodie ritmată vom fi plini de energie întreaga zi. Şi cu zâmbetul pe buze. De parcă toată ziua ar depinde numai de nişte sunete aşezate armonios într-o ordine anume. Poate din superstiţie. Poate din convingere. Poate autosugestie. Că va fi bine. Sau măcar mai bine. Şi chiar dacă dimineaţa a început cu porţia de veselie servită la oră fixă din telefonul pus pe noptieră sau cât mai departe, de frica opririi lui involuntare, uneori, seara, aceeaşi pernă absoarbe cu poftă dezamăgirile, neîmplinirile, dorurile, tristeţile. Aceleaşi şi ele. Nu-i nimic, dimineaţa vine cu melodia aia. Aia pe care am ales-o cu gândul că ne va lipi un zâmbet pe buze de cum vom deschide ochii şi nu-l vom mai pierde până-n zori şi… şi tot aşa. Şi tot aşa, se mai întâmplă să-l pierdem prin buzunarele zilelor, printre bilete de tramvai sau mărunţiş pentru cafea.

Ne programăm timpul aproape la secundă. Şi ne ţinem de program. Sau de promisiuni. Uneori, din principiu. Alteori, din obişnuiţă. De multe ori, din comoditate. De cele mai multe ori, de frică. Frica de-a ieşi din ritm, de-a devia de la traseu, de a nu da de o străduţă înfundată.
Dar vine o dimineaţă-n care alarma setată cu ochii mijiţi de somn, de entuziasm sau de plâns, ne lipeşte instant zâmbetul ăla. Ăla programat cândva din două atingeri pe ecranul sensibil. Coborâm din pat pe aceeaşi parte. Grăbiţi, dezordonaţi şi stângaci sau abia simţit, să nu-l deranjăm pe cel ce încă doarme sau să nu trezim singurătăţile atât de devreme. Şi ne amintim. E 1 Septembrie. E toamnă, deci. Am adormit în vară, ne-am trezit în toamnă. Înseamnă că zâmbetul ăla trebuie şters cât mai repede. Cel puţin la nivel declarativ. Nu se cade să fim veseli, e toamnă. Azi. Şi de azi. E nostagie, e ploaie, frunze care mor, melancolii care dor, nu mai e vară, e părere de rău. A venit la fix, la fix trebuie să suferim. Sau să stăm cu ochii pierduţi în zare. Sau măcar să mimăm.

Ne programăm sufletul. Nu contează că el nu simte ruginiul, trebuie să o facă. Aşa se face. Toamna se suferă. Sau doar se suspină artistic, admirând o frunză care cade. E o cursă nebună la ora 23:59, 31 August. 3, 2, 1, start la tristeţe, acoperă-mi inima cu ceva. E aproape un imn. Şi aproape că nici nu simţim cum se strecoară pe buzele noastre şi fredonăm ca la un semn deşi sufletul poate simte nevoia să-njure, aşa cum o fac valurile din poezia-n care „cerul e mânjit cu nori de zgură și marea neagră bate apa-n piuă” sau ar cam vrea să fluiere ceva ritmuri orientale.

Oh, de câte ori nu am urlat în noi, mirosind crenguţe de cireş în floare, sau mai bine cu umbra ta? Dar am astupat gura urletului, pe-afară era primăvară, se primeau şi trimiteau ghiocei şi Virgil Carianopol cântat de Tudor Gheorghe sub poze-n mişcare reprezentând pisici şi mărţişoare. Cum să te laşi să strigi în aşa atmosferă? Nu se face, doar „se reîntorc livezile acasă, în rochii înflorate până jos”, cum să porţi dureri cu tine? Nu se asortează deloc cu firul roş-alb. Zâmbeşte, deci. Ieşi afară şi ţopăie, a venit primăvara! Ieri a fost iarnă, ai avut voie la fleacuri din astea care te-au sfâşiat pe interior dar acum hai, şterge rana, umple golul, calendarul zice c-a trecut.
De câte ori n-am plâns de dorul celor ce cândva erau din jurul mesei a şi-atunci mă apropii de pietre şi tac, acompaniaţi de colindele auzite prin pereţi de la vecini? Dar iarna nu se plânge, iarna se bucură.
Sau de şi din alte doruri de departe, printre strigătele de bucurie ale copiilor care-şi vedeau, pe mal de mare, castelul ridicat din nisip, de câte ori n-am strâns pumnii înspre inimă ascunzând în ei un mă tem că n-am să te mai văd, uneori? Dar nici vara nu se doare.
Se tace doar. Şi din când în când, se muşcă buzele. Dar nu se doare. Şi, mai ales, nu se spune.

Sunt oameni în jurul cărora se face toamnă de câte ori îţi ies în cale. Toamna aia rece şi nervoasă, cu nori supăraţi şi gata să-şi descarce tot năduful peste tine. Oamenii ăia care-au uitat demult să zâmbească, mereu nemulţumiţi de câte ceva, mereu găsind vinovaţi, mereu căutând alte vini. I-ai ocoli dar uneori nu ai de ales. Duc toamna asta pe umeri, o poartă-n privire şi o scuipă indecent fără să-şi ceară scuze. Toamna asta din ei nu e poezie.
Şi sunt oameni în jurul cărora toamna miroase-a mere coapte şi-a must proaspăt. Se face lumină caldă de început de septembrie când îi vezi. Când zâmbesc, simţi dulceaţă de gutui pe buze. Poate că nici aici nu-i poezie dar toamna asta pe care o duc cu ei nu vine pe 1 Septembrie. E acolo mereu.

Aşa cum poate fi mereu în noi. Dar acum e târziu, nu e timp de noi. Acum trebuie să setăm alarma aceluiaşi telefon, la aceeaşi oră, cu aceeaşi melodie. Veselă, în cele mai multe cazuri. Şi tare, de fiecare dată. Ne place să credem că dacă ne trezeşte o melodie ritmată, vom fi plini de energie întreaga zi. Şi cu zâmbetul pe buze. De parcă toată ziua ar depinde numai de nişte sunete aşezate armonios într-o ordine anume.

Foto

P.S. nu ştiu de ce scriu piesul ăsta că nu ştiu ce să zic. Zic: o parte din postarea asta a fost scrisă pe 1 şi abandonată-n ciornă. Îi rog mult pe cei care au folosit melodia amintită pentru a ilustra frumoasele lor postări despre toamnă (am citit zilele astea 3 în care era melodia) să nu creadă că e cu apropo. Că nu e. Chiar nu!

Publicitate