La Potecuţa S.A

M-am hotărât, nu mai e cale de-ntors, e bătut în cuie începând de acum. Bine, de gândit, m-am gândit de mai mult timp dar nu am găsit acea zi de luni perfectă oricărui nou început sau oricărei decizii care are legătură cu o cură de slăbire, cu un lăsat de fumat şi apucat de sală sau cu te miri ce alte lăsări sau apucări. Şi cum n-a fost până acum o „luni” numa bună de ce am vrut eu, zic azi că deşi nu e luni, e 1. Şi nu orice întâi. E întâi septembrie, perioadă-n care gospodinele se pregătesc să-şi mobileze cămara sau pivniţa cu… din toate câte puţin să fie, să nu ducem lipsă. Aşa că e o perioadă bună pentru planuri. Că le punem la dospit sau la murat, nu contează, planuri să fie.
Ştiu, frumos din partea mea ar fi fost să mă aliniez calendarului şi să zic ceva de toamnă dar amân momentul „liric” pentru că toamnă va fi până la iarnă aşa că e timp. Dar dacă nu zic acum ce vreau să zic, uit şi după aia-mi pare rău.

Vreau să-mi deschid o afacere. Mă fac proprietăreasă de magazin. Virtual, nu vă impacientaţi. Că dacă era vorba de unul real îmi ceream bani pentru reclamă pe blog şi io nu-s „eftină” aşa că n-aş fi avut bani să scriu advertorial despre mine.
Staţi că vă explic acum. Am tooot muşcat găluşte mai tari sau mai nefăcute de la mai multe firme luminoase care promiteau papa bun ca la mama acasă sau, şi mai tentant, ca la bunica-n bătătură sau la mătuşa Veta-n curte, sub nuc. Şi eu, punând lăptic în pahar să bea Moş Crăciun când va trece prin horn, i-am crezut că doar nu-s naivă degeaba şi pe gratis.
Pe lângă preţurile astronomice, că deh, E-urile lipsă ard la buzunar, n-am găsit nimic spectaculos în ele. Bine, hai, un pic de diferenţă între alea de producător şi alea din comerţ parcă se întrezărea dar nici pe departe nu era gustul ăla de la bunica, după cum se lăudau. Şi plăcintă şi zacuscă, şi dulceaţă şi vinete şi orice am luat, nu aveau nimic în comun cu ce ştiu eu.

Ultima găluşcă din asta piperată a fost înghiţită recent, la un festival cu brânză şi ţuică. Nu mă întrebaţi ce-am căutat acolo, vă spun doar că n-am pus strop de ţuică-n gură, parol pe cuvânt de om perfect lucid 😀 De brânză n-aş jura că n-am gustat dar aia nu cre’ că fermentează-n halul ăla de a-mi lua minţili.
No, şi între telemele şi burdufi şi caşi şi urzi, am zărit izmene-ntoarse. M-au strigat şi alta nu. Ţipau plăcintele alea la mine ca din gură de şarpe. Nu m-am îndurat să nu le iau, să nu le salvez din vitrina aia, că prea tare se jeluiau după mine. Şi eu mă luptam cu toate amintirile din vacanţele de vară-n care făcea bunica din astea, porţie la lighean.
Ştiţi ce sunt? Un fel de… două feluri că nu ştiu să le zic. Aluat dospit, prăjit în ulei. Se formează pătrate, se face gaură-n mijloc şi se trag colţurile prin gaura aia. În final arată cam ca două V-uri întoarse, cu colţurile în afară. Sunt uşor crocante când sunt calde şi în interior au aluat pufos. Demenţă!
Cer 5 bucăţi, 7 lei. Băăăăi. Mă rog, tranziţia. Am muşcat un colţ şi m-a apucat plânsu’ de ciudă că-s tută şi că nu mă-nvăţ minte că oricât aş vrea eu, izmene-ntoarse ca-n copilărie nu mai pup eu. Aluatul ăla de 25 de lei kilu’ era ca aluatul de plăcinte din alea cumpărate la colţ de stradă. Adică uleios şi fără pic de gust.

Şi atunci m-a lovit revelaţia: gata cu ţepele, deschid magazin de produse pe care le iubim din copilărie. Dăm iama-n cămara bunicuţelor noastre, adunăm de pe rafturi tot ce găsim şi ne place şi aducem aci, să aibă poporu’ papa cu adevărat bun, nu poveşti.
Eu îmi iau ia ca să vă primesc cum se cuvine, pun rachiul în păhărele, pregătesc sirop de căpşuni pentru doamne şi domnişoare, scot vin din butoaie (curat, mamă, din via noastă, n-are pastile, numa’ struguri d’ăia buni) şi tai pâinea abia scoasă din cuptorul din curte şi vă aştept.
Eu contribui şi cu lichiu cu ceapă sau cu varză şi nişte compoturi de gutui, pere şi piersici de vie.

Voi ce aduceţi la magazinul ăsta? Sau ce-aţi vrea să găsiţi că parcă vă e cam dor?
Primele porţii vor fi din partea casei şi după aia taxăm la metru. Metru cub, metru pătrat, negociem.

Foto