Spune-mi cum mănânci ca să-ţi spun… ceva

Din când în când, se recomandă o cură intensă de săpături interioare pentru a-ţi reaminti ce, cine sau cum eşti tu în cele mai deep cotloane, vorba ardeleanului. Sigur, te cunoşti destul de bine şi fără să-ţi pui muşchii minţii la eforturi arheologice, dar nu strică să faci măcar o dată pe an o astfel de revizuire, că de revizie nu poate fi vorba. Nu vorbesc de teste din alea care circulă pe net şi care-ţi spun ce fel de om eşti în funcţie de felul în care-ţi legi şireturile la sandale şi nici de cărţile de dezvoltare personală sau de cunoaştere de sine, pe sine se, pe tine te. Vorbesc aşa, de chestii banale pe care poate nici măcar nu le conştientizezi dar care contează şi ohoo, cât contează când eşti pus în faţa faptului gata de împlinire.
La mine, de exemplu, exerciţiul ăsta care se putea rezolva numai cu puterea minţii, s-a declanşat în faţa unei singure întrebări care, deşi pare extrem de simplă şi firească, mi-a dat serioase bătăi de cap: ce vrei să mănânci?

Primul impuls a fost acela de a zice orice. Şi am şi zis. Fără să mint. Pentru că da, mănânc cam orice e comestibil, nu sunt deloc pretenţioasă şi le sunt recunoscătoare stomacului, ficatului and co. că deşi nu le arăt prea mult respect, încă suportă fix orice tratament, fără discriminări.
Dar imediat ce am zis orice, m-au invadat toate ciudăţeniile de care sunt în stare la masă şi mi s-a făcut frică. Pentru că sunt ciudată, am obiceiuri ciudate, am fixuri de care nu pot scăpa, am libelule-n cap atunci când mănânc şi mi-e destul de greu să gestionez toată nebuneala asta atunci când sunt în casă străină, la masă străină. Aşa că, de cele mai multe ori, zic că nu mănânc şi scap de-o grijă.
Dar când nu am scăpare sau când simt foamea nr.4 (trebuie să scriu şi despre asta cândva. Foamea mea are 4 etape, ultima însemnând: dacă nu mănânc ceva în următoarele 10 zecunde, mă transform sau mă dezintegrez 10, 9, 8,… ) nu mai refuz. Şi chiar dacă am răscolit în minte după un aliment sau un fel de mâncare de care nu mă pot atinge şi n-am găsit mare lucru, am constatat că şi cea mai simplă masă ar putea fi extrem de complicată pentru mine pentru că ideea nu e ce mănânc, ci CUM mănânc.

Să luăm ca exemplu „nişte din alea reci” sau chestii „din brişcă”: brânză, slăninuţă, roşie, castravete. Eu, la mine acasă, la măsuţa mea, mănânc aşa: tai castravetele în două, tai o jumătate feliuţe, le deşir pe dog, fund de lemn, cârpător sau cum îi mai zice la bucata aia de lemn, pun sare pe ele. Musai ăla e primul, să fie timp să lase apă de la sare. Cealaltă jumătate se pune deoparte dar NU pe dog că mă încurcă. Apoi tai roşia în două, o jumătate feliuţe subţiri pe care pun sare. Cealaltă jumătate se pune deoparte dar NU pe dog, că mă încurcă. Iau bucata de slănină, tai o felie şi felia aia o tranşez în feliuţe subţiri care se pun lângă feliile de castravete. Fac acelaşi lucru şi cu brânza. Mă ridic de la masă să mă spăl pe mâini pentru că sunt obsedată. Nu de microbi, de lipiceală. Orice, dar să nu-mi fie lipicioase degetele când mânânc. E un fix. După aia, iau un şervet de hârtie de pe rolă şi în sfârşit mă pun la masă.

A durat o veşinice numai scriind cum îmi pregătesc o masă atât de simplă deci vă imaginaţi cât durează până chiar o pregătesc. Dacă pun la socoteală şi faptul că mânânc foarte încet, ajungem la concluzia că e de preferat să refuz politicos pentru că e clar că cei care mânâncă lângă mine au timp să se înfometeze iar până termin eu.
Da, pot şi ştiu să mânânc şi conform regulilor de bune maniere dar, ca să-mi fie „haznă” de mâncarea asta, e musai să folosesc mâna, fără furculiţă. Dar asta numai în cazul de mai sus. Că pentru orice altceva, folosesc furculiţa şi când nu mă vede nimeni deci nu cred că mânânc urât. Dar mănânc complicat tare, zău.

Mai luăm un exemplu şi tac: pepenele roşu, verde, lubeniţa sau cum îi mai spune. Se consumă după instrucţiuni stricte, dictate de piticelul din capul meu: se taie o felie dar nu prea groasă. Se despăduchează de sâmburi, cu vârful cuţitului, cu răbdare de pensionar chinez. Se pune deoparte felia ca să se arunce sâmburii, altfel se cheamă că am muncit degeaba. Se decupează felia de pe coajă, se taie bucăţele, se spală mâinile şi se mănâncă. Bineînţeles, cu un şervet la îndemână.

Sunt conştientă că-s ciudată dar am noroc că stau bine cu răbdarea şi mă aştept până termin de bibilit soldăţeii chiar dacă pic de foame. Cum să nu-mi fie mie greu în condiţiile astea şi cum să zic eu „orice” dacă mă întreabă gazda ce vreau să mânânc când ştiu clar că orice nu poate fi şi oricum? Că am, cu toate libelulele şi leuşteanul şi lepedeul din cap, simţul ăla care-mi spune că nu-i frumos să-mi fac desene abstracte-n farfurie înainte să mă apuc de mâncat. Şi nu-s simandicoasă deloc, pe cuvânt. Doar fixistă şi poate puţin ţăcănită. Sau mai mult.

Sunt ciudată tare? Voi aveţi fixuri la masă?

foto

Publicitate