Când nu e loc de judecată

Mall, magazin mare, foarte mare. Sau suficient de mare ca să te pierzi uşor sau să faci patinaj artistic. Dinspre ieşire, un domn cu un copil în braţe. Lângă ei, o doamnă cu un aer precipitat. Îl atinge pe copil cu palma la fund şi îl scutură puţin. „De câte ori ţi-am spus să nu te mai mişti de lângă mine?”. Copilul începe să ţipe isteric.
Sigur, poate părea uşor de judecat şi de condamnat. Sigur că e uşor de spus că în public nu se face aşa ceva. Sigur că şi eu pot fi acuzată de neimplicare dacă spun acum că nu, nu m-am dus să o iau pe mamă de păr, nu i-am strigat că e nebună şi nici nu am sunat la poliţie. Da, mi-a fost milă de copil. Şi da, m-am gândit că poate corecţiile astea nu trebuiau aplicate mai ales cât timp copilul era în braţele tatălui dar nu-s în măsură să dau lecţii nimănui. Tatăl era stană de piatră. Nu ştiu şi nici nu mă interesează ce-ar zice un expert în parentig dar episodul ăsta mi-a amintit de o scenă din copilăria mea:

Nu mai ştiu câţi ani aveam dar eram mică. Locuiam la etajul doi şi aveam două prietene vecine, una locuia etajul la IV, alta la parter. Le şi ne vizitam pe rând, cu oră fixă de întoarcere acasă. Era iarnă şi ora mea de venit de la ultimul etaj a fost 19. Mama prietenei mi-a zis: e ora 7, te aşteaptă mama ta acasă. Am ieşit de la ea dar în faţa uşii mele mi s-a făcut dor de prietena de la parter aşa că am trecut, duios ca Anastasia, pe lângă uşă şi am coborât la parter. Deşi mama prietenei m-a întrebat de două ori la ce oră să mă întorc, am zis că mă lasă mama cât vreau eu. Curios, nu i s-a părut ciudat deşi niciodată nu mergeam niciuna fără oră de venit acasă. Nu i s-a părut curios nici că merg la ora aia la care de obicei începeau muncile de seară cu apă încălzită la aragaz pentru baie şi pregătiri de somn.
La ora 19 şi 15 mama sună la etajul IV unde i se spune că am plecat la ora 19. Şi de aici începe circul.
Ca o parenteză, deşi ar fi fost valabil în oricare situaţie şi oricui i s-ar fi putut întâmpla, să ştiţi că cei care spun azi că se tem pentru familiile lor pentru că au primit ameninţări, nu mint. Mă refer la cei care lucrează în domenii mai puţin înghiţite de ăia certaţi cu legea. Şi au fost şi atunci nenumărate cazuri de copii furaţi sau răpiţi aşa că mama a suferit primul şoc mai ales că existau ameninţări în privinţa mea. A alergat desculţă pe scări, gândind că poate am căzut. Nu eram. A ieşit pe afară, a dat ture de bloc, a alergat în părculeţ, nu eram. Nu o mai lungesc. Când a simţit că nu mai rezistă şi deja ideea că m-au furat îi devenea certitudine şi era gata să-şi piardă minţile, a băut la uşă la parter să ceară ajutor. Vecina, senină, i-a zis mai las-o că se joacă frumos.

Mama îmi dădea câte o palmă la fund sau câte o perciuneală scurtă dar usturătoare, că ştim toţi că la perciuni doare, dar asta nu mă face un copil abuzat sau chinuit. Dar drumul ăla pe scări nu îl uit. De la parter la etajul doi, numai în palme peste fund m-a ţinut. Urlam de parcă turna acid pe mine dar urlam mai mult de faptul că am înţeles gravitatea faptei, nu de la bătaie, că nici nu mă durea pe cât era frica de mare că am comis-o. Dacă pe atunci era telefonul copilului, cred că mă luau ăia dacă vreun vecin credea că-s molestată. Nu era cazul. Acasă am primit morală cât pentru o viaţă şi cumva am înţeles. Eu ştiam oricum că am făcut ceva rău că nu i-am spus că merg şi pe la parter.
Când am crescut şi mi-a spus ce a fost în sufletul ei şi că a regretat enorm palmele alea, am închis ochii şi mi-am imaginat cum e să ieşi desculţă prin zăpadă şi să realizezi că cineva ţi-a răpit copilul?

Nu sunt adepta bătăii sub nicio formă. Nici când e vorba de copii, nici când e vorba de adulţi. Nu le caut scuze celor care-şi lovesc copiii. Dar nu-i aşa că e teribil de uşor să spui despre doamna de la început că în loc să se holbeze la produse, mai bine stătea cu ochii pe copil ca să nu-i dispară din magazin? Ştiu că e uşor dar câteodată poate e bine să nu o facem.
Nu zic să asistăm fără probleme la scene de violenţă dar nici nu suntem chiar tot timpul în măsură să spunem despre o mamă că e inconştientă, nu-i aşa?

Nu aş vrea să o punem la zid pe doamna din Mall, oricât de mult ne revoltă scenele astea. Şi cu voia voastră, nici pe mama. Dacă vreţi, aştept să-mi povestiţi când aţi comis-o rău în copilărie 😉
Şi vă mulţumesc!

Foto