Când nu e loc de judecată

Mall, magazin mare, foarte mare. Sau suficient de mare ca să te pierzi uşor sau să faci patinaj artistic. Dinspre ieşire, un domn cu un copil în braţe. Lângă ei, o doamnă cu un aer precipitat. Îl atinge pe copil cu palma la fund şi îl scutură puţin. „De câte ori ţi-am spus să nu te mai mişti de lângă mine?”. Copilul începe să ţipe isteric.
Sigur, poate părea uşor de judecat şi de condamnat. Sigur că e uşor de spus că în public nu se face aşa ceva. Sigur că şi eu pot fi acuzată de neimplicare dacă spun acum că nu, nu m-am dus să o iau pe mamă de păr, nu i-am strigat că e nebună şi nici nu am sunat la poliţie. Da, mi-a fost milă de copil. Şi da, m-am gândit că poate corecţiile astea nu trebuiau aplicate mai ales cât timp copilul era în braţele tatălui dar nu-s în măsură să dau lecţii nimănui. Tatăl era stană de piatră. Nu ştiu şi nici nu mă interesează ce-ar zice un expert în parentig dar episodul ăsta mi-a amintit de o scenă din copilăria mea:

Nu mai ştiu câţi ani aveam dar eram mică. Locuiam la etajul doi şi aveam două prietene vecine, una locuia etajul la IV, alta la parter. Le şi ne vizitam pe rând, cu oră fixă de întoarcere acasă. Era iarnă şi ora mea de venit de la ultimul etaj a fost 19. Mama prietenei mi-a zis: e ora 7, te aşteaptă mama ta acasă. Am ieşit de la ea dar în faţa uşii mele mi s-a făcut dor de prietena de la parter aşa că am trecut, duios ca Anastasia, pe lângă uşă şi am coborât la parter. Deşi mama prietenei m-a întrebat de două ori la ce oră să mă întorc, am zis că mă lasă mama cât vreau eu. Curios, nu i s-a părut ciudat deşi niciodată nu mergeam niciuna fără oră de venit acasă. Nu i s-a părut curios nici că merg la ora aia la care de obicei începeau muncile de seară cu apă încălzită la aragaz pentru baie şi pregătiri de somn.
La ora 19 şi 15 mama sună la etajul IV unde i se spune că am plecat la ora 19. Şi de aici începe circul.
Ca o parenteză, deşi ar fi fost valabil în oricare situaţie şi oricui i s-ar fi putut întâmpla, să ştiţi că cei care spun azi că se tem pentru familiile lor pentru că au primit ameninţări, nu mint. Mă refer la cei care lucrează în domenii mai puţin înghiţite de ăia certaţi cu legea. Şi au fost şi atunci nenumărate cazuri de copii furaţi sau răpiţi aşa că mama a suferit primul şoc mai ales că existau ameninţări în privinţa mea. A alergat desculţă pe scări, gândind că poate am căzut. Nu eram. A ieşit pe afară, a dat ture de bloc, a alergat în părculeţ, nu eram. Nu o mai lungesc. Când a simţit că nu mai rezistă şi deja ideea că m-au furat îi devenea certitudine şi era gata să-şi piardă minţile, a băut la uşă la parter să ceară ajutor. Vecina, senină, i-a zis mai las-o că se joacă frumos.

Mama îmi dădea câte o palmă la fund sau câte o perciuneală scurtă dar usturătoare, că ştim toţi că la perciuni doare, dar asta nu mă face un copil abuzat sau chinuit. Dar drumul ăla pe scări nu îl uit. De la parter la etajul doi, numai în palme peste fund m-a ţinut. Urlam de parcă turna acid pe mine dar urlam mai mult de faptul că am înţeles gravitatea faptei, nu de la bătaie, că nici nu mă durea pe cât era frica de mare că am comis-o. Dacă pe atunci era telefonul copilului, cred că mă luau ăia dacă vreun vecin credea că-s molestată. Nu era cazul. Acasă am primit morală cât pentru o viaţă şi cumva am înţeles. Eu ştiam oricum că am făcut ceva rău că nu i-am spus că merg şi pe la parter.
Când am crescut şi mi-a spus ce a fost în sufletul ei şi că a regretat enorm palmele alea, am închis ochii şi mi-am imaginat cum e să ieşi desculţă prin zăpadă şi să realizezi că cineva ţi-a răpit copilul?

Nu sunt adepta bătăii sub nicio formă. Nici când e vorba de copii, nici când e vorba de adulţi. Nu le caut scuze celor care-şi lovesc copiii. Dar nu-i aşa că e teribil de uşor să spui despre doamna de la început că în loc să se holbeze la produse, mai bine stătea cu ochii pe copil ca să nu-i dispară din magazin? Ştiu că e uşor dar câteodată poate e bine să nu o facem.
Nu zic să asistăm fără probleme la scene de violenţă dar nici nu suntem chiar tot timpul în măsură să spunem despre o mamă că e inconştientă, nu-i aşa?

Nu aş vrea să o punem la zid pe doamna din Mall, oricât de mult ne revoltă scenele astea. Şi cu voia voastră, nici pe mama. Dacă vreţi, aştept să-mi povestiţi când aţi comis-o rău în copilărie 😉
Şi vă mulţumesc!

Foto

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Din viaţă... și etichetat , , , , , , , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

50 de răspunsuri la Când nu e loc de judecată

  1. Suflet zice:

    Da, cred că ai dreptate, aici sunt multe nuanțe… bine am văzut și părinți care lovesc destul de tare… Și uite, că cu tot tam-tam-ul ăsta cu bătaie, cu telefonul copilului, etc tot nu prea ies oameni ca lumea din ei…

    Apreciază

    • Nu vreau să mă gândesc la cazurile grave. Dar uneori cam prea uşor dăm cu piatra…

      Apreciat de 1 persoană

      • dagatha zice:

        Eu zic, ca de obicei, că se exagerează din orice! Și, mai ales, că unora le placa să arate cu degetul, ca niște justițiari cărora nu le-a cerut nimeni părerea. Evident, nu sunt adepta teoriei că bătaia e ruptă din Rai. Cred că trebuie să găsești, ca adult, soluții raționale. Pentru asta ai nevoie de liniște, calm, lipsa stresului, lipsa grijilor care îți întunecă mințile, or…câtă lume poate fi „Zen” tot timpul? Nu știm niciodată ce e în spatele episodului pe care îl vedem în vreun magazin. Nici în sufletul oamenilor.

        Apreciază

  2. Mugur zice:

    Ar trebui ca înainte de a judeca pe cineva, să încercăm să înțelegem situația.
    Pe când avea circa șase anișori, mi se pierdu flăcăul într-un târg, la cealaltă margine de oraș. Nu a primit admonestări fizice, pentru că s-a descurcat să ajungă la stația de metrou din apropierea casei, unde a făcut-o fericită pe mămica lui, pierzătoarea din ochi.
    Eu însumi, pe la trei sau patru anișori am plecat singurel din curte si am ajuns taman la marginea orașului, unde am fost văzut de o vecină. Nu-mi aduc aminte să fi primit corecție fizică, bătăițele începând ceva mai târziu, când se considera că ar fi trebuit să gândesc cu propria mea minte, ceea ce nu s-a întâmplat încă până azi. 😀
    N-am să spun că bătaia este ruptă din rai, dar nici nu cred că ar trebui eliminate toate corecțiile spre disciplinarea odraslelor. Cred că totul trebuie să cunoască moderația bine gândită.
    Undeva scrie ca cel fără de păcat să arunce primul piatra. Eu nu sunt fără de păcat, așa că nu voi arunca pietre către nimeni. Poate doar pe baltă, să le văd sărind din val în val.

    Apreciat de 4 persoane

    • Câtă dreptate ai! Şi tată fiind, eşti mult mai în măsură decât mine să spui ceva legat de subiectul ăsta.
      Sincer, eu nici acum n-aş fi în stare să ajung acasă dintr-un loc îndepărtat aşa că chiar nu ai meritat corecţie. Din contră, trebuia un premiu pentru orientare turistică 😀
      eheee, aia da activitate. Dar dacă spun că nu mi-a ieşit niciodată faza cu piatra, mă crezi? Am un talent deosebit de le arunca aproape ca din topor şi direct la fundul apei se duc 😳 Cred că-s defecte pietrele altfel n-are cum.

      Apreciază

  3. Sa fiu eu sanatoasa la cate batai am luat de cuminte ce eram! :))) Nu sunt nici eu de acord cu bataia, chiar daca eu am incasat-o sau poate tocmai de aceea.
    La multi ani Potecilor de dor, stiu ca suntem nascute in aceeasi zi.

    Apreciază

    • Îngeraş ai fost şi alta nu 😀 😀
      Nu am luat-o prea mult dar am primit câte o palmă de la mama peste fund şi perciuneală la temele de la mate că nu ne potriveam deloc mai ales la ecuaţii şi mama îşi pierdea răbdarea. După 4 ore cu 35 de din ăştia ca mine, când venea acasă şi vedea că şi io-s cam tută, se descărca pe perciunii mei că pe elevii ei nu-i ciocănea Degeaba, tot tută am rămas la mate 😀

      Mă crezi că abia am aşteptat să dai un semn ca să-ţi urez La mulţi ani? Că la tine nu am avut unde. La mulţi, mulţi ani, draga mea! Sănătate multă, bucurii în fiecare zi numai bine! Te îmbrăţişez cu drag şi sper să ne cunoaştem într-o zi!

      Ăăă, nu. Bloguleţul e născut mâine 😀 şi eu în martie. Dar poate fi ziua mea în fiecare zi, nu-i o problemă asta.
      Te pup!

      Apreciază

  4. Fiecare dintre noi a avut momente sau perioade în care a meritat o corecție din parte părinților. Evident, nu am fost abuzați, ci aduşi cu picioarele pe pământ. Eu, prin clasa a opta, trimestrul doi, n-am mai ajuns la şcoală. Mergeam la film, citeam prin parcuri etc. Pe urma am luat o palmă de la tata – singura pe care mi-a dat-o vreodată – şi mi-am revenit. 👍☺

    Apreciat de 1 persoană

  5. adndefemeie zice:

    Greu cu maternitatea…. eu intr-o vacanta de vara la bunici. Seara. Mama se astepta ca eu sa fiu in fata casei, pe banca. Dar eu, harnica,m-am dus in pat si m-am acoperit cu DUNA mare din dotare. Ai mei nu m-au vazut…. si au inceput sa ma caute prin tot satul. Eu nici nu stiam. La un moment dat am iesit eu in curte sa-i caut si cand m-au vazut… si eu pe ei…. am fugit. Erau terminati. M-am ascuns pana le-a trecut si apoi le-am zis ca am fost in pat tot timpul.

    Eu cu ai mei copii nu am prea avut patanii de acest gen. Decat cea din prima zi de vacanta din acest an. Dar am trecut cu multa inspira-expira-inspira-expira peste situatie.

    Apreciază

  6. Un subiect tare stufos și sensibil, în care ar fi bine să fie condamnate doar extremele. Omul e supus emoțiilor, iar dacă un părinte reacționează cu un cuvânt mai dur sau un gest mai puțin mângâietor, nu înseamnă că e lipsit de iubire sau de capacitatea de a educa. Doar când violența devine o obișnuință, trebuie tras semnalul de alarmă. O extremă la fel de periculoasă e și alintarea copiilor, care ajung să creadă că pot face orice, fără să suporte consecințe.

    Apreciat de 2 persoane

  7. Ana zice:

    Eeeiiii….oamenii judeca, indiferent cum si de ce si mereu o fac dupa aparente!
    Cand Luana era mica, avea vreo 2 spre 3 ani, fiind foooaarte razgaiata si alintata , plictisindu-se cu noi in piata si vrand una si alta care nu puteau fi cumparate dupa voia ei, s-a pus pe un urlat a la domnu Goe, de gandeai ca o taiem cu drujba. Evident ca si eu si tatal ei am incercat sa o linistim, am luat-o in brate, am vorbit cu ea…nu si nu, vroia pe jos si fugea direct la magazinul unde vazuse nu stiu ce si in fata caruia se dadea cu curul de pamant si se tavalea pe jos ca vroia ceva-ul ala. Oameni suntem si noi, nu din plastilina, asa ca rabdarea tatalui ei ,dupa ce a fost intinsa mai rau decat elasticul, a plesnit si cu nervi tata-su a apucat-o de un brat si a smucit-o zdravan, de am crezut ca ii scote mana din umar, tipand la ea sa inceteze. Bineinteles ca fiind pe strada, in vazul lumii, majoritatea s-au uitat la noi dezaprobator….evident ca nimeni nu stia cat de rea era odrasla noastra si care a fost motivul zmucelii. Si , ca un bun cetatean, un domn a urlat la tatal Luanei : ” baaaah, animalule , omori copilul, nenorocitule!” Deci….socul a fost al nostru, initial , apoi am luat urlatoarea din bratele tatalui ei, l-am tras de maneca catre un taxi, ne-am urcat si tuleo, pentru ca se intrezarea o bataie intre doi adulti si ,probabil, circ gratuit. Deci da, cum scriam, oamenii judeca dupa aparente fara sa aibe habar ce anume a determinat o anume violenta.
    Insa, asa cum ai scris, nu pot fi de acord cu un parinte care se holbeaza la posetute sau televizoare ultra HD si uita ca au plecat la shopping cu odrasla ( aici intram si noi, desi la noi vigilenta a fost scazuta 10 secunde). Noi trebuia sa cumparam un mic cadou, tineam aceeasi copiluta nazdravana de mana , era mai marisoara acum, am fost chemata sa imi dau cu parerea, am dat drumul manutei cam 10 secunde si a disparut instant. Am simtit ca ma sfarsesc, dar am gasit-o la cofetarie mancand prajitura langa tanti care o gasise, tot in Mall.
    Dar ce ma intristeaza este ca vad parinti care sunt preocupati de propriile nevoi , gen vorbit la mobil sau stat pe facebook si isi ignora copiii, iar cand acestia din urma insista cu un anume motiv, parintii ii lovesc peste fata, peste cap….asta ma cutremura si imi vine sa le aplic acelasi tratament parintilor.
    Desi am tarele mele in ale parentingului de-a lungul anilor si desi la mine nu mai este cazul, incerc sa ma tot perfectionez ca parinte…As zice ca discutiile mai violente, desi e greu sa te abti, ar fi bine sa fie facute acasa, in privat, fara martori ce ar inteleg gresit gestul unei palme la fund. Sunt anti bataia e rupta din rai….dar si anti nervi plesniti de atata solicitare . 😆

    Apreciat de 2 persoane

    • E complicat şi e cu două feţe, de aia cred că cel mai bine ar fi să nu judecăm deşi în opinia unora asta ar însemna indiferenţă şi vezi Doamne, eşti automat complice la „cuzimea” unei palme la fund. Poate că şi acelui copil (care nu era copil de ţâţă) i-au spus cu frumosul de mai multe ori şi i-au explicat frumos să nu se mişte de lângă ei şi poate au păţit ca tine, în 10 secunde cât au întors privirea, dus a fost. Şi ştiu şi eu chiar dacă n-am copii câtă viteză au, mai ales când au un ţel de atins. Că-s săgeţi 😀
      Nu mai ţin minte exact cu cine eram, am un gol imens în memorie dar eram cu un copil prin oraş, numai eu cu el deci cel mai probabil cu un vecinuţ de acasă că altfel nu-mi amintesc să fi avut pe aici grijă de copii. Şi ne-am oprit la un chioşc să iau copilului îngheţată. L-am ţinut de mână şi i-am zis: ţine-te de piciorul meu până plătesc. Cât a durat până am întins mâna cu banii şi cu alta am luat produsele? Câteva secunde. Când m-am uitat lângă mine, copilul nicăieri. Am simţit că mor. Eu mă uitam disperată şi ziceam: unde-i copilul? şi el era după piciorul meu, în spate, se uita la mine.
      A fost caz fericit dar zic ca un exemplu că nu înseamnă că eşti inconştient în cazurile astea şi e posibil să se facă nevăzuţi cât ai zice nu pleca de aici 😀
      Nu ştiu ce să zic, chiar nu mă pricep. Dar mă gândesc aşa: dacă acum îi spui nu face aia şi el acum face, mai are efect dacă treci peste şi abia acasă, după câteva ore, îi aminteşti că a greşit? Habar n-am aşa că tac 😀
      Nu vreau să mă gândesc ce-ar fi ieşit dacă nu aţi fi intrat în taxiul ăla atunci… vai de mine!

      Apreciază

      • Ana zice:

        Adevarul este ca, vorbesc din experienta mea, lasi sa treaca evenimentul si nu se lamureste situatia chiar si acasa ajunsi, se va repeta sigur, iar progenitura ramane cu un mare semn de intrebare legat de ceea ce s-a petrecut si la proxima ocazie repeta sa vada daca a gresit sau nu la momentul trecut….

        Apreciază

  8. Eu , deși fac parte din altă generație, deși am luat ceva bătaie, chiar cu cureaua lui taică-miu, totuși nu mi-am lovit copii. Și credeți-mă că sunt mândră de ei, astăzi. Cred cu tărie că educația se face acasă, prin exemplu personal, cu vorbe frumoase, mângâind copilul și explicându-i că vei plânge , vei suferi, dacă el nu te ascultă, astfel educația trece prin inima copilului și îl învață dragostea. Interesant subiectul Potecutze.Pupici:)

    Apreciază

    • Ce frumos aţi spus că educaţia trece prin inima copilului. Da, cred că ideea că ţi-ai făcut părintele să sufere doare mai tare decât o lovitură de curea.
      Vă mulţumesc frumos! O zi minunată vă doresc!

      Apreciază

  9. Iosif zice:

    Adeseori noi adultii,parinti,uitam ca am fost copiii si nu acordam suficient timp comunicarii cu copilul din interiorul nostru,actionând irational si iresponsabil,incapabili de a ne coborâ si raporta la nivelul perceptiei superbei creatii,rezultat al iubirii parintilor „samânta” si vlastari continuatori si mostenitori ai caracterelor acestora,în evolutia atemporala a existentei acestei specii,entitati miraculoase paradoxale rational sentimentale numit OM.

    Apreciază

  10. szqwer zice:

    Well, pana cand nu esti in pielea omului, usor sa arunci cu piatra si sa emiti judecati.
    Eu sunt extrem de vigilenta cu copchilul din dotare, iar el extrem de bine organizat cand vrea sa o stearga englezeste.
    L-am pierdut de doua ori cand era mic ( sentimentul incercat atunci a fost de nedescris in cuvinte! ),fix aiurea in tramvai, de sub ochii nostri si ca sa se inteleaga contextul las aici doar una dintre intamplari- odata intr-un magazin de mobila ( l-am lasat in fata noastra sa stea pe un fotoliu, cat vorbeam cu vanzatoarea si noi ne-am intors la un moment dat sa vedem si spatele bibliotecii pe care ne-o doream, moment in care el a intors capul, nu ne-a mai vazut si a crezut ca am plecat fara el.S-a ridicat si a plecat sa ne caute, noi pe el si uite asa s-a creat o panica, eu plangeam, barbata-miu era livid si tremura, copilul plangea prin alt capat de magazin, in fine…pana la urma am dat eu un strigat nebunesc si ne-am regasit.Desigur ca nu i-am zis nimic, caci situatia a fost aiurita si chiar nu avea nicio vina).
    Anul acesta insa, ditamai calul de baiat, care stie clar ca oriunde pleaca de langa noi trebuie sa ne anunte, pe plaja, in Grecia.Inainte sa plecam seara la hotel, cat strangeam, vine si ne spune ca el vrea sa faca o alergare pana la niste steaguri care erau la vreo cativa metri de noi.Fiind mare, nu mai stau cu ochii fix pe el, am incredere in el, stiu ca nu pleaca, ce mai!
    Ridicam ochii cand terminam de strans,ia-l de unde nu-i! Ne uitam dupa el, merge ta-su mai spre steaguri, copilul ioc! M-au apucat niste crize de spaima, tremuram, am lasat aruncate si geanta de plaja cu tot cu lucruri, alergand spre steagurile unde plecase.Nimic.Si mi se face rau, ma ia plansul, vorbesc cu niste greci, oamenii imi spun ca l-au vazut alergand dar nu si unde s-a dus.
    Mai la vale o idee, domnul copil, intins ca o sirena pe tarm, statea la soare sa-l bata valul.Si m-am repezit ca un uliu la el, i-am dat doua bucati pe cur, ta-su l-a luat si ala de o aripa, taras l-am dus pana la geanta.
    Pentru ca acum am pretentia ca vorbesc cu un copil mare, care a inteles ca pot sa fac infarct intr-un moment d-asta dement in care nu-l mai gasesc, stie ca odata plecat undeva daca vrea sa schimbe traiectoria vine si anunta.Nu a zis nicio vorbulita, si-a cerut scuze, a incercat sa ne calmeze cum a putut, insa si-a meritat palmele la fund si nici ca ma intereseaza se ce judecati emit oamenii in acele momente.
    Daca esti un om normal la cap si ti-a disparut macar o singura data copilul de langa tine, intelegi perfect contextul si nu judeci fara sa simti ce simt acei parinti.

    Apreciază

    • No, vezi? Eu n-am copil şi nici n-am pierdut niciunul şi tăt n-am sărit să dau cu noroi în doamna din magazin pentru că am încercat să-mi imaginez ce-a simţit biata de ea în momentele alea când căuta copilul dornic de aventură. Că pot face diferenţa între un abuz şi o palmă la fund cu explicaţii printre sughiţuri de plâns şi spaimă teribilă.
      Pfuu, numai citind m-a luat cu tremurat deci nu vreau să mă gândesc ce-a fost în sufletul tău…
      Şi în situaţia asta să mai şi auzi de pe margine că eşti nebun că loveşti copilul cum se întâmplă destul de des.

      Apreciat de 1 persoană

  11. dyanaweb zice:

    Eu tin minte ca intr-o vara, sa fi avut vreo 10 ani, am trecut pe langa gradina unui bloc…tare mult mi-au placut trandafirii de acolo!!! Si…am intrat in gradina si am furat trandafiri, cu gandul ca ii duc mamei. 🙂 Doamna de la parter m-a vazut si a alergat dupa mine pana in fata blocului meu…nu m-a urmarit pana la usa apartamentului. Am pus florile in vaza si am plecat fara nici o grija la Palatul Copiilor(faceam sport de performanta). Cand am venit seara tarziu acasa, mama m-a intrebat de unde am florile…am raspuns ca mi le-a dat o prietena. Dar doamna de la blocul cutare de ce m-a urmarit si a strigat dupa mine ”hoata” de a auzit tot cartierul. Am dat din umeri ca nu stiu… Cred ca asta a infuriat-o cel mai tare pt ca a luat cureaua lui tata, din cuier, si mi-a tras una peste fund. Am simtit acea curea pana in talpi, a trecut repede, dar nu am uitat privirea mamei cand mi-a spus sa nu mai mint si sa nu mai fur… Asta nu e molestare! Asta e o lectie!

    Apreciază

  12. -X- zice:

    Referitor la cazul din mall (nu cumva e vorba de AFI Cotroceni ? 😉 ). Există copii care sunt ca argintul viu. Daca îi scapi din ochi trei secunde ei dispar între umerașele cu haine, scaunele din magazin, panouri publicitare, etc.
    Cu astfel de copii nu se poate merge la shopping. Trebuie lăsați acasă sau într-un loc de joacă supravegheat …
    Si nu cred ca pe un copil de varsta prescolara îl intereseaza ce sandale sau rochie își cumpără mama sau după ce model de cămașă se uita tata.
    Altele îi atrag lui atenția. Deci nu văd de ce trebuie să fie târât și chinuit prin malluri de dimensiuni industriale.
    Din punctul meu de vedere vina majoră e tot a părinților.

    Apreciază

    • Nu, eu nu sunt din Bucureşti.
      Sigur, poate fi şi cum spui tu. Dar hai să îţi spun o întâmplare: o femeie cu un copil de vreo 6 ani în braţe, fetiţă. Copilul plânge, mama îl mângâie pe cap cu mare greutate că avea şi o plasă în mână. Trece o doamnă pe lângă ele şi spune: vai, ce ruşine, domnişoară aşa mare şi stă în braţele mamei. Mama tace, femeia dă din cap dezaprobator şi pleacă. De undeva de după colţ apare un domn cu un scaun rulant. Femeia pune fetiţa în cărucior şi pornesc la drum…
      Sunt şi copii care poate nu stau la locul de joacă singuri. Nu ştim tot contextul. Eu nu le iau apărarea, spun doar că nu chiar tot timpul e ceea ce pare.
      Da, e vina părinţilor. Ştiu copii care stau şi o oră în acelaşi loc dacă aşa le zice mama.

      Apreciat de 1 persoană

    • Este vorba de efort si cunoastere.

      Apreciat de 1 persoană

  13. Copiii sunt diferiți, părinții sunt diferiți, așa că nu ar trebui să judecăm dacă nu cunoaștem toate datele problemei.

    Apreciat de 2 persoane

  14. Ha! Eu am facut- o lata! Aveam vreo 6 ani. Era intr- o duminica. Îmbracata frumos, trebuia s- o astept pe mama in fata blocului, cumintica si curatica. Bineinteles ca nu am reusit sa ma pastrez întocmai, iar cand mama m- a văzut, s- a suparat. Mi- a spus ca ma lasa singura la bloc si ca pleaca singura in oras. Zis si facut. Am ramas la bloc, asteptand. Dar asteptarea era grea, asa ca am decis sa plec dupa mama. Ma simteam speriata si o doream pe mama înapoi. M- am dus in centru pe jos ( stau la periferie), apoi m- am gandit ca o fi plecat, din cauza mea, la bunica, la Botosani ( eu trăind cu ai mei in Brasov). Asa ca am ajuns la gara si am luat primul tren aflat la peronul intai ( peronul corect, trenul gresit). Din fereastra trenului, peisajul mi se parea strain, de nerecunoscut. Aveam un sentiment de neliniste. In fata mea statea o Doamna. Trenul a oprit cam devreme, toti pasagerii coborau din vagoane. Gara nu era cea din Botosani. Stateam pierdută pe un peron, neclintita si cu lacrimi in ochi, in timp ce valuri de navetiști treceau pe langa statuia mea. O Doamna m- a abordat, blând. M- a luat de manuta si ne- am intors in tren, in acelasi tren. Femeia era profesoara si făcea naveta Brasov- Zarnesti. Cel mai probabil, mergea spre casa, dar s- a intors întors din drum sa ma duca acasa. Imi mai amintesc ca am mers cu taxiul, mama mi- a spus, mai apoi, ca stiam, pe de rost, adresa de acasa. Imi mai amintesc ca urcam pe scări cu Doamna si tineam in brate maimutica mea rosie si o canita verde in care femeia imi pusese cateva bombonele. Eram îngrozita de ceea ce se întâmplase si de ceea ce putea sa se întample cand aveam sa o întâlnesc pe mama. ” Sa nu o certați pe fetita!” . Nu – mi amintesc ca mama sa ma fi batut atunci, dar cert este ca nu am mai plecat de atunci.
    Da, mamele nu sunt perfecte, nu toate sunt senine si echilibrate cu copiii lor. Multe dintre ele gresesc, omeneste, dar important e ca ele sa învețe sa nu mai repete unele greseli. Consecintele pot fi serioase. Si eu sunt mama la randul meu si mai gresesc, dar incerc sa compensez cu prezenta si dragostea mea. Nu- sunt adepta lovirii pentru ca stiu ce inseamna asta; imi dau seama ca si vorba la nervi este la fel de paguboasa, uneori imi mai scapa, fara a spune urat.. . Si pe mine cine ma intelege cand imi ies din fire pentru ca al meu copil se distrează peste masura, poate deranjant. Nu e de judecat, intr- adevar. Dar e de sperat ca aceea mamica, intr- o zi, sa ajunga mai blanda si mai rabdatoare cu copilul eu, asa cum imi doresc si eu.
    O zi buna, Potecuta!

    Apreciază

    • Vaaaaaai! Draga mea, tu chiar ai comis-o! Dar ai fost şi curajoasă, nu numai că ai gândit cumva logic că ar putea fi la bunici. Vai. bine că nu ai păţit nimic şi s-a terminat cu bine! M-a luat cu frisoane citind.
      E normal să mai greşeşti, eşti om. Dar la cât de frumos scrii şi desenezi şi fotografiezi ş i aia şi aia, sigur ai un suflet mare şi mi-e greu să cred că greşeşti prea mult în faţa copilului tău. Sunt convinsă că e înconjurat de dragoste multă.
      Seară minunată şi mulţumesc!

      Apreciază

  15. firdeiarbainbataiavantului zice:

    Eu fac parte din categoria „fericită” a celor cu handicap locomotor ca urmare a poliomielitei. Prin urmare, am fost destul de cuminţel (mi-e şi frică să mă gândesc ce aş fi făcut dacă eram sănătos – evident că nici azi nu sunt, if you know what I mean). Îmi amintesc doar două mici întâmplări, cred că din perioada preşcolară. Odată parcă ţin minte că aveam musafiri şi mă jucam cu o minge cu copilul familiei respective. Nu-mi mai amintesc detaliile, dar mingea a lovit şi dărâmat pe lada studioului o veioză metalică. Eu m-am repezit să o ridic şi în clipa aceea m-a curentat zdravăn. Noroc că nu mi s-au încleştat degetele pe ea, altfel acum nu-ţi mai scriam. Nu ştiu cine a fost mai speriat, mama sau eu, mai ales că degetele mâinii mi se înnegriseră şi aveau mirosul acela de carbonizat electric. Bănuiesc că mi-a trecut destul de repede.

    A doua amintire (mai mult parte de amintire) se referă la un moment când am supărat-o cu ceva pe mama, cea care şi-a sacrificat viaţa pentru a mă susţine şi a mă ajuta. Nu-mi amintesc ce am făcut, dar din negura timpului îmi apare imaginea cu ea punându-mă în debara, cu uşa închisă. Ea nu m-a prea atins în general, poate câte o scatoalcă la fund sau una furată uşor peste gură când eram obraznic. Nu ştiu cât m-a ţinut acolo, probabil destul de puţin, dar pentru mine a fost o lecţie bună. Taică-meu, de care n-am fost niciodată apropiat, avea mâna grea (deh, de miliţian) şi era bine să nu ajungi în apropierea ei, dar nici el nu m-a prea atins – dar nici nu s-a implicat în creşterea şi educaţia mea, sub pretextul serviciului.

    Acum toate mi se par nimicuri şi mi-aş dori să pot da timpul înapoi, ca să fiu alături de mama. Dumnezeu a fost bun şi mi-a lăsat-o până anul trecut, când îngerul vieţii mele a fost chemat Sus, să se odihnească după o viaţă grea şi plină de suferinţe.

    O seară frumoasă! După cum vezi, am reuşit să revin pe wordpress.

    Apreciat de 1 persoană

    • Off… nici nu ştiu ce să mai zic. Am oftat la primele rânduri, m-am scuturat la gândul durerii din prima povestire, am râs mult la partea cu debaraua şi am lăcrimat în final.
      Contează mult amintirile cu ea şi cred că ele vă mai alină.
      Sănătate multă şi mulţumesc mult pentru acest comentariu!
      Ce link e? Că mie îmi apare cel vechi şi spune că e şters. Eu, sincer, mă bucur. Că blogspotul nu e chiar prietenos cu cei de pe WP şi trebuia să trec vreo 4 etape ca să pot comenta la dvs. Nu la toţi cei de pe blogspot păţesc asta, se pare că ţine de setări. Dar nu era chiar o problemă, mă străduiam să-l păcălesc să mă lase 🙂
      Noapte liniştită!

      Apreciat de 1 persoană

      • firdeiarbainbataiavantului zice:

        In primul rând poţi să-mi spui pe nume (adică Viorel), nu ţin foarte tare la anonimat. Nu mi-am făcut blog cu numele meu direct pentru că am vrut să par abscons (vezi ce cuvinte savante ştiu?). Sunt mai tânăr (aha!) decât unii dintre cei cu care conversezi şi deşi am, cum bine ştii 61 de ani, sunt extraordinar de tânăr în suflet. Numele blogului e firdeiarbainbataiavantuluisite.wordpress.com. Ei au adăugat acel „site”, încă nu sunt prea priceput să-l organizez, dar nici nu scriu prea des. Doar atunci când am ceva de spus. Îţi răspund doar acum pentru că deşi văd că ai scris aseară după 10, până m-am culcat eu după 11 nu mă anunţase nimic pe mail. Să ai o zi cât se poate de frumoasă. Nu ştiu cu o duci cu căldura, eu o suport foarte greu şi se pare că urmează nişte zile de foc.

        Apreciază

        • Mulţumesc mult, Viorel! Eu nu am o problemă cu anonimatul în condiţiile în care eu mă „prezint” potecuţa 😀
          Sigur că vârsta din suflet contează mai mult decât cea din buletin dar nu mi-am permis să îţi vorbesc la persoana I. De acum încolo aşa voi face şi îţi mulţumesc că îmi dai voie să mă adresez astfel!
          Când comentezi, la mine cel puţin, îţi apare vechiul blog şi cei pe care îi vizitezi nu vor putea intra la tine, de asta am şi întrebat aseară care e linkul. Acum eu am dat follow deci îmi vor apărea postările dar încearcă să modifici numai nu mă întreba de unde că nu mai ştiu 😳
          E cod portocaliu de caniculă pe la noi dar încerc să fac faţă.
          Zi frumoasă îţi doresc!

          Apreciază

  16. Nu ştiu dacă să-ți spun când am comis-o în copilãrie sau ce e în sufletul unei mame când nu-şi găseşte copilul. Cred că aleg a doua variantă… Într-o fracțiune de secundă iți trec zeci de scenarii prin gând, care mai de care mai diferite, dar majoritatea nu foarte roz. Îi dau dreptate mamei tale, dar şi ție în ceea ce o priveşte pe madama din mall.. Zi frumoasă, Potecuță! 🙂

    Apreciază

    • Te cred şi înţeleg! Am spus mai sus că am simţit că mor când a dispărut din aria mea vizuală copilul unei vecine. Deşi a durat maxim 10 secunde că el, sărăcuţul, era în spatele meu, mi s-au înmuiat picioarele şi am transpirat instant.
      Nu vreau să ştiu ce se întâmplă în mintea şi sufletul unui părinte.
      Zi minunată şi ţie şi îţi mulţumesc!

      Apreciat de 1 persoană

  17. Beta zice:

    Agresivitatea, fie ea fizică sau verbală, nu are ce căuta în nicio formă de relaţie şi cu atât mai puţin în cea dintre părinte şi copilul său. Totusi cum copiii mai fac si nefacute o mica articulare nu e rupere de nori , important este sa nu se permanentizeze. Am facut si eu cand eram copil lucruri la care nu credeam ca pun parintii pe jar. Am trait si cu baiatul meu o pierdere in Gara de N
    ord dar cand l-am gasit eram asa de moale si fericita ca nu mi-a trecut prin cap sa-l pedepsesc. Mi-am revenit si i-am explicat ca nu e bine nici pentru mine nici pentru el. A trecut, acum are el un nazdravan si simte pe pielea lui cum e sa fii parinte. Si daca am cunoaste mai bine datele problemei doamnei din Mall nu avem dreptul sa judecam asa cum nu trebuie sa ne preocupe judecata sub nici o forma , fiecare stie cel mai bine ce si cum si daca nu stie o sa invete pana la urma . Numai bine si multumesc pentru frumosul ce-l gasesc de fiecare data aici la tine ! ❤

    Apreciază

    • Probabil aşa e dat să fie, să simţim şi să înţelegem numai când le trăim cu adevărat. Ai dreptate, nu trebuie să judecăm deloc, indiferent de caz.
      Îţi mulţumesc mult! O zi frumoasă îţi doresc şi gânduri bune!

      Apreciază

  18. Alex zice:

    Uneori cei mici fac niște boroboațe de speriat! Te fac să-ți sară sufletul, de spaimă. Îmi amintesc din copilărie, când l-am pierdut pe fratele meu mai mic pe o plajă supraaglomerată de la mare. Ce sperietură am tras atunci cu toți… Binențeles că scatoalcele le-am încasat eu, căci n-am avut grijă….

    Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s