Putem iubi şi oameni şi animale în acelaşi timp?

Poate voi fi înjurată în urma acestei postări, nu ştiu. Îmi asum şi voi primi cu drag înjurăturile dacă le voi merita. Voi încerca să fiu cât se poate de obiectivă deşi vă mărturisesc faptul că am un nod în gât şi nu pot înţelege, oricât de mult m-aş strădui. Sper că mă veţi ajuta voi să-mi clarific nedumeririle, ăsta fiind de fapt scopul postării şi nu acela de a pune la zid pe cineva. Nu vreau să judec, nu vreau să condamn sau să amendez un comportament chiar dacă, recunosc, mă depăşeşte şi mi-e greu să găsesc „luminiţa”.
Nu aş vrea să generalizez şi nici nu e cazul să o fac dar nu am cum să formulez întrebarea altfel. Aşadar, pornesc de la Iubirea pentru animale nu e compatibilă cu iubirea pentru oameni?

A fost o perioadă lungă (şi, în ciuda câtorva exemple, există şi acum rămăşiţe) în care eram absolut convinsă că o persoană care-şi declară în orice situaţie iubirea faţă de animale şi militează pentru drepturile lor şi se luptă pentru salvarea lor nu poate avea decât un suflet de pus lângă icoană. Aşa am crezut şi mă ambiţionez încă să cred asta.
Refuzam şi refuz să cred că un om care iese din casă noaptea, în pijamale, pentru că aude o pisică mieunând pe afară şi o duce acasă, o hrăneşte, o duce la veterinar şi o păstrează sau îi găseşte un adăpost ar putea vreodată să calce în picioare un om aşa, doar pentru că.
Sigur că există o mare diferenţă între a iubi un animal având grijă de el şi a face asta doar la nivel declarativ. Dar cum se contorizează asta, mai ales când nu ai faptele? Cum decizi dacă omul ăla care spune că se luptă pentru salvarea lor şi e capabil de orice sacrificiu pentru ele chiar face asta când are ocazia şi nu e doar o luptă din taste? Mizăm pe faptul că e ceea ce spune.

Şi atunci cum se poate ca în aceeaşi frază în care spui că plângi de mila unui căţeluş flămând, să doreşti moartea unui copil?
Deşi nu ăsta e subiectul, nu pot să nu amintesc repede o discuţie horror avută demult pe un blog, la o postare despre câinii fără stăpân care nu ar trebui să fie pe străzi. Când o femeie a spus că nu vrea să moară câinii ăia dar nu-i mai vrea pe străzi pentru că într-o zi copilul ei mic a fost muşcat într-o clipă de neatenţie din partea ei, cu ea acolo, lângă el, un mare iubitor de câini i-a spus cam aşa: păi, dacă nu eşti în stare să ai grijă de el, poate era mai bine dacă murea copilul tău decât cu o mamă ca tine. Cum să rămâi cu bunul simţ la tine într-o astfel de discuţie?
Repet, nu ăsta e subiectul dar nu pot să nu fac o paralelă.

Revin la ceea ce m-a tulburat, nu înainte de a spune că mi s-a întâmplat de multe ori să mă revolt în faţa televizorului când erau prezentate fapte de cruzime faţă de animale. Da, e de neacceptat şi de sancţionat orice astfel de faptă. Da, dacă mai ai o fărâmă de umanitate-n tine, nu poţi rămâne indiferent. Dar…

O doamnă, declarată vegană sau raw vegană. Că ea consideră că noi, ăştia de mai mâncăm şi carne, suntem criminali, e una. Dar azi parcă ceva nu se mai leagă.
Aseară, un om a omorât un alt om. Ca detalii, deşi ele nu fac fapta mai gravă sau mai puţin gravă, omul înjunghiat era poliţist şi îşi făcea rondul de noapte, 38 de ani, doi copii mici acasă.
Doamna care a spus cândva că nu mai mănâncă deloc carne pentru că iubeşte prea mult animalele, postează ştirea în care se dau toate detaliile astea, inclusiv despre cei doi copii mici, postează filmuleţ cu ultimele clipe ale omului, cu el pe jos în timp ce era resuscitat, răscoleşte în facebook-ul omului, găseşte o fotografie mai veche în care omul apare cu un iepure despre care lasă de înţeles că a ajuns în ceaun şi scrie: legea compensaţiei, ăsta a primit ce-a meritat. A tăiat iepurele, a fost tăiat şi el.

M-am cutremurat. Şi tac. Mi-am promis mie că în postare nu voi fi subiectivă aşa că e cazul să mă opresc şi vă las pe voi să îmi explicaţi cum e posibil să simţi asta.
Cum se poate ca unii, care spun că n-ar putea ucide o muscă, să dorească moartea şi chiar să se bucure cumva de moartea altui om? Nu e prea mult? Nu depăşeşte cu mult ideea că un animal e mai loial decât un om, că un animal nu-ţi poate face rău cum ar face un om? Accept asta, cred asta. Dar de aici până… departe, nu e cam prea departe? Vă las pe voi să-mi explicaţi.

Foto