Aveţi alimente pe lista neagră?

Ştiţi momentele alea când, dimineaţa, după o noapte-n care ai băut şpriţ (cu votcă-n loc de apă minerală), ai stins cu bere şi ai spălat gustul cu whisky, te trezeşti, te uiţi în jur, habar n-ai unde eşti şi nici despre cine eşti nu ai prea multe date, te pipăi de câteva ori să te convingi că n-ai murit, cauţi prin casă o piscina deşi tu n-ai piscină dar acum dai orice în schimbul uneia şi, când în sfârşit îţi aminteşti ce te-a adus în starea aia, cu ultimele puteri te apuci de invocat d’alea grele cu să aia io cine o mai pune gura în următoarele 10 vieţi pe strop de alcool, acum să mă aia de eu mai gust vreodată orice în afară de apă, cine moare că eu mor, văleu şi vai şi cum am zis, eu de alcool nu mă voi mai apropia mai mult de 10 metri. Ştiţi? Nici eu nu ştiu. Nu am testat asta dar am auzit la alţii. Şi zău că păreau sinceri.

Da’ momentele ale când ai în faţă alimentul tău preferat dintre toate câte există pe lumea asta şi mănânci încet, încercând să-ţi lipeşti gustul pe papile, să rămână acolo, să-i simţi gustul oriunde şi oricând şi mai iei o înghiţitură şi apoi încă una şi încă una până mănânci tot şi după aia simţi că numai o minune te mai poate salva şi îţi trece viaţa prin faţa ochilor şi ajungi de te zbârleşti şi numai când cineva pronunţă numele acelui aliment şi din preferat devine strict interzis că aşa stare de rău n-ai mai experimentat niciodată? Ştiţi? Aici cred că aş avea ceva de zis dar revin la asta.

Nu ştiu exact de ce dar azi noapte am înghiţit o bilă de bowling. Cu tot cu jucător. Despre popice am auzit că afectează rinichii aşa că pe alea le-am lăsat deoparte. Şi omu’ ăla, că ce să şi facă în lipsă de popice, a început să o folosească pe post de minge de fotbal şi şuta când sus, când jos, la intervale neregulate. Cred că a spart un geam sau un ghiveci şi asta m-a trezit. Cu mult înainte să sune alarma. Ceea ce înseamnă că fu’ nasol. Că eu numai când e uragan afară mă trezesc fără alarmă la ore din alea indecente cum ar fi 5-6 dimineaţa. Simţeam că mă dezintegrez. Am încercat să negociez cu stomacul, i-am promis că-i voi da să guste numai din codru’ verde dacă mă iartă şi nu mă mai supune schingiuielii. N-a vrut. Televizorul clipocea galben despre cod de caniculă, eu mă simţeam la polul nord şi tremuram de frig. Pe detalii nu insist că nu-i de insistat.
Problema e că, cum n-am depistat niciun vinovat adică n-am exagerat cu mâncarea ieri deci nu ştiu ce n-a fost în neregulă, am zis că pot să-i bat la scor pe raw vegani şi mă fac aerogană. Adică aer, frate! Şi n-ar fi putut fi greu mai ales că la ultima măsurătoare s-a constatat că-n oraşul meu, în unele zone aerul e mai poluat decât în altele şi-n alte zone e mai dens decât în altele şi tot aşa. Asta se traduce prin diversitate. Dimineaţa voi servi aer de bulevard, la prânz aer de aeroport, la cină aer de ieşire din oraş şi nu mă voi plictisi de acelaşi meniu că va avea gust diferit. Păi, altfel cum?
Sigur, asta cu aerul a ţinut până când bila de bowling a făcut implozie şi s-a transformat în una de tenis şi jucătorul a obosit şi nu mai dădea cu atâta putere-n ea. Şi când n-a mai fost atât de traumatizant, am zis că hai, pe lângă aer, merge şi-un iaurt şi poate nişte caşcaval. Ca tot omu’ după ce iese din năcaz.

Şi cum ideea postării nu-i aia de a face eu pe victima, revin la ce-am zis că mai bine să ne simtem bine şi vă rog să nu mă compătimiţi. Nu mănânc mult de obicei aşa că de aici şi nedumerirea mea legată de răul de azi. Că n-am mâncat ieri ca şi cum ar fi sfârşitul lumii. Şi nu am prea multe experienţe din astea dar una tot am că ar fi şi păcat să nu treci măcar o dată-n viaţă prin asta. Că fiecare avem un aliment din ăsta din categoria plăcerilor vinovate şi zicem în gând: să ştiu că şi mor da’ io tot mănânc acum.
A fost în urmă cu ceva timp. Mi-am cumpărat hamsii congelate, m-am dus acasă şi, cu o răbdare de care şi eu m-am mirat, am luat „filă cu filă”, am dat prin pesmet, am pus mai multe în ulei încins, am lăsat să se rumenească, am stors lămâie, am pus mujdei în castronel, am pus hamsiile în castron şi am mâncat 5 bucăţi, ca o divă ce sunt. Şi după alea 5, le-am mâncat aproape pe toate. Nu ştiu cât a fost dar nu vă imaginaţi acum castron în care poţi face scufundări. Dar a fost suficient. Nu vă pot descrie cum mi-a fost după. Am acceptat soarta de nehalită, am recunoscut că mi-am făcut-o cu mâna mea şi am zis atunci ce spun cei de la începutul postării: eu pe hamsii nu mai pun gura nici… a trecut.
Timp de câteva zile, când vedeam pe stradă un câine de care se apropia un copil cu mămica lui de mână, făceam stânga-mprejur ca nu cumva să-i treacă femeii prin cap să exclame pe lângă mine: „ia uite, mami, căţeluşul. Spune-i lu’ mama, cum face cuţu?” Că la primul ham… mă evaporam.

Voi aveţi poveşti din astea? E vreun aliment de care nu vă mai apropiaţi pentru că v-aţi apropiat prea mult cândva şi… n-a fost bine? Sau măcar unul căruia i-aţi promis că nu-l veţi mai consuma dar a ţinut numai cât a ţinut starea de rău?

Foto