Jurnal grăbit…

Azi… primul luni din cuptor şi-a plâns neputinţele şi a măturat străzile cu respiraţii reci şi sacadate. Probabil în semn de răzbunare a surorii mai mari, iunie, pe care am tot dat vina pentru toate neplăcerile cauzate de prea multele grade din termometre. Numai în noi n-am răscolit după neconcordanţe sau după nefirescul de care obişnuim să acuzăm zilele ce ne trec una după alta prin faţa ochilor niciodată complet deschişi.

Afară… stropi reci spală urmele trecătorilor. Se lasă seara şi în curând nu va mai fi nicio dovadă a trecerii lor, ca şi cum străzile se dezic de toate venirile şi plecările pe care le-au purtat pe braţe şi acum, martori tăcuţi, se scutură de firavele dâre de pe umeri, fără să mai lase să se vadă câţi paşi au numărat în clipă.

Mă gândesc… că nu e drept faţă de jurnalul ăsta că apelez la el numai când începutul de poezie nu vrea să se lase ajutat să crească şi zace undeva-ntr-o ciornă sau când un alt început, de text, refuză să primească şi alte cuvinte pe lângă cele de început.
A mai fost unul cu ceva timp în urmă şi cred că tot într-un moment de tăcere a gândurilor a fost scris deşi, la recitire, mi-a părut relativ consistent, relativ motivat. Relativ. Oricum, niciodată nu cred că voi putea fi categorică în etichetarea simţirilor transformate-n cuvinte. Tocmai de aia nu-mi explic cum e posibil ca ele să placă cuiva atât de mult încât să-şi însuşească fărâmele de suflet pictate cam stângaci. Sau poate ele trezesc totuşi şi alte suflete şi atunci e cumva normal.

Citesc… reacţii şi păreri legate de una dintre ştirile şoc care a împărţit (a câta oară?) lumea în două tabere la fel de supărate, la fel de virulente, la fel de pregătite să arunce pietre în oricine. Din când în când, cineva aprinde fitilul şi, ca un roi de albine care simte ameninţarea, se năpustesc unii asupra altora şi, pierzându-se în cascada de cuvinte licenţioase, uită exact esenţialul. Nici nu mai contează motivul disputei lor, tot ce contează e să-l nimicească pe adversar doar pentru că are altă părere. Devenim imuni până şi la gustul amar lăsat în urmă.

Ascult… din toate câte puţin. Puţin din ploaie, puţin din vânt, puţin din noapte, puţin din cântec de pui ascunşi în cuiburi.

Unul dintre lucrurile mele preferate… să mă cuibăresc la umbra unui gând bătrân şi să simt cum mă învăluie căldura în timp ce plămădesc din el amăgirea că va fi înfăptuit.

O imagine pe care vreau să o împărtăşesc:

Foto: 1, 2