Când zâmbeşte un bunic…

…undeva, în lume, se naşte o poveste. Ca toate poveştile cu A fost odată. Şi cu fiecare zâmbet, se mai scrie un capitol. Şi cu fiecare lacrimă, se mai întoarce o filă. Rânduri simple, ca şi zilele lor, cuvinte discrete ca toată viaţa lor. Frământări în fraze, ca şi-n sufletele lor. Au ştiut să-şi ducă paşii printre griji fără să ofteze. Şi fără să ceară. Au ridicat case cu mâinile goale şi, cărămidă cu cărămidă, au modelat un univers. Pentru fiecare dintre noi.
Cu aceleaşi palme cu care frământau pâine îşi ştergeau şi lacrimile măcinate de dorul celor care nu le mai înveseleau tinda ca odată. Dar ştiau mai bine ca oricine să le ascundă. Niciodată nu s-au plâns că-i doare chiar dacă mergeau gârboviţi de toate greutăţile lumii pe care o purtau pe umeri. Noi suntem bine dacă voi sunteţi bine. Noi, toţi copiii şi nepoţii lor. Al bunicilor acestei lumi.

Şi vine o zi în care ei nu mai pot. Şi tu nu poţi accepta că ei nu mai pot şi lor le e ruşine că nu mai pot. Ruşine mai mult decât frică. Fac eforturi să mai poată. Măcar un pas. Să-ţi arate că e bine. Să nu supere. Să nu deranjeze. Să nu fie povară.
Şi privesc în jur timizi fără să întrebe prea mult. Nu-ţi arată că îi doare. Chiar şi când vezi că nu e aşa, ei tot spun că e bine, că nu îi doare nimic.
Şi îşi pleacă privirea în faţa tânărului medic prea grăbit şi prea obişnuit cu astea ca să aibă timp de dialog. El are şcoală multă, eu ce ştiu? Şi-ţi vine să urli de mila acestei lumi care nu ştie că toate cele ce sunt lor li se datorează. Lor, bunicilor din toate veacurile. Şi-ţi vine să îi rogi să ridice privirea dar ştii că asta e esenţa lumii lor. E forma lor de demnitate. Şi astfel, umili nu sunt ei, cei cu capul plecat.

Şi cauţi în ochii lor un semn că va fi bine. Dar acolo nu e decât împăcare. Şi lumină. Aceeaşi lumină cu care te întâmpinau în poarta larg deschisă. Şi ai vrea ca ei să citească în ochii tăi semne că va fi bine. Dar e rândul tău să pleci privirea, de teamă să nu se vadă frica. Şi disperarea că nu-i poţi ajuta. Le-ai da din anii tăi cei mai tineri dar nu ai învăţat cum se face asta. Ei redevin copii şi tu, cu copilăria legănată de braţele lor, nu-i poţi alina. Îţi rămâne doar să speri că-i vei mai vedea zâmbind. Măcar o dată. Şi astfel, se va mai naşte încă o poveste…

Foto

 

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Suflet pe poteci. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

58 de răspunsuri la Când zâmbeşte un bunic…

  1. Oana zice:

    Sensibilitate pură în cuvintele tale. Și inimă…câtă inimă…

    Apreciat de 2 persoane

  2. JohnnyEm zice:

    A republicat asta pe Biblioteca Cronopedia.

    Apreciază

  3. Ella zice:

    Mi-ai înmuiat inima … ♥
    Mai ales pentru ca eu si sotul meu, suntem bunici! 🙂
    Multumesc! Te pup!

    Apreciat de 1 persoană

  4. Bunicii sunt mierea copilăriei noastre, așa cred, pot fi contrazis, dar când ai o copilărie de poveste în rol principal fiind bunicii, este imposibil de uitat, eu am avut norocul acesta!

    Apreciat de 3 persoane

  5. doar nicole zice:

    „Rușine mai mult decât frică.” …amintindu-mi de bunicii mei. Ai scris… așa cum curg gândurile mele uneori, mulțumesc.

    Apreciat de 1 persoană

  6. firdeiarbainbataiavantului zice:

    Perfect adevărat. Şi e valabil nu numai pentru bunici, ci şi pentru părinţii. Nu-ţi vine să crezi cât bun simţ şi modestie se ascund în blândeţea lor neputincioasă.

    Apreciat de 1 persoană

  7. Suflet zice:

    Mi-ai amintit perfect de bunica mea… și de rudele sau vecinii de-o seamă cu ea din sat. Le mai zic copiii să vină la oraș să stea cu ei, să nu se mai chinuie, dar zic că se simt mai bine în „cocioba” lor, cu orătăniile lor..

    Apreciază

  8. Maria zice:

    Mi-au rămas lacrimi în suflet!
    Și pentru asta ,te îmbrățișez cu mare drag! 😊 ❤

    Apreciază

  9. Citindu-te mi-a amintit privirea bunicii mele. Așa de bine ai zugrăvit starea lor de suflet că mi-ai smuls o lacrimă. Pentru că nevoia ei să nu deranjeze, imensul bun simț și bucuria ca noi să fim bine le-a purtat în „năfrămuță” până în ultima zi. Nu avea nevoie de fericire personală pentru că fericirea ei era fericirea noastră. O dau exemplu pe ea, dar e doar modelul bunicilor. Te îmbrățișez cu drag. Și nu mai zic nimic.

    Apreciat de 1 persoană

  10. Iosif zice:

    Suntem închisi în lagare de concentrare,
    de un sistem înselator,mondializat,
    ce au schimbat valorile în nonvaloare,
    hranindu-ne cu orz si grâu modificat.
    Ne-au construit uzine,blocuri si orase
    ne-au oferit apartamente si confort,
    noi am pus botul,nestiind ca-s false
    tentatii efemere,cavouri pentru mort.
    Am lasat satul,câmpul si bunicii,
    uitând de-a lor iubire si-a lor dor.
    Ne-am înrolat în lagarele fricii,
    copiii sunt pierduti,bunicii singuri mor.
    Treziti-va adolescenti din somnolenta
    si constientizati ca fara Dumnezeu,
    “Mamona” e puternic,iar a lui prezenta,
    nu va produce-n lume,decât rau.
    Uniti-va cu totii în IUBIRE sfânta,
    în jurul lui Hristos ce-a fost jertfit.
    Uniti cu EL,voi veti avea izbânda,
    caci El E ÎMPARAT,în cer si pe pamânt.

    Apreciază

  11. fosile zice:

    Eşti o potecă spre suflete.
    Nu-ţi face griji, ei ştiu.

    Apreciază

  12. Ai mei au plecat de mult, dar nu au murit niciun pic. Trăiesc prin acel „A fost odată…” introdus în fiecare povestire, cum ar fi cea redată de tine atât de frumos. Și în atâtea amintiri…

    Apreciază

  13. doar verde zice:

    Potecuţo, bunicii tăi, ca şi ai mei, au ştiut privi spre înalt. Acolo îşi descărcau ei povara, apoi, îmbrățișau un copil! Roua din ochii lor, a curățat sufletele noastre de şpanul răutăţii şi a făcut să crească cuvânt lin, şi amintire duioasă!
    Mulțumesc!

    Apreciază

  14. Suzana zice:

    Potecuta, draga, m-a cuprins asa, un dor de cei dragi care au plecat in spatii mai luminoase…
    Cel putin eu asa sper, ca acolo e bine si ei evolueaza pe linia lor. Imi dau silinta sa cred ca asa e, pentru ca asa e frumos… si pentru ca altfel ar fi tare deprimant.

    Seara frumoasa sa ai! Cu drag! 🙂

    Apreciază

  15. Şi norocoşi suntem noi, cei care am avut asemenea bunici, sau încă mai avem. Ai vrea să dai orice pentru un strop de sănătate în plus, pentru ei, dar… Putere multă, seară de poveste cu zâmbet cald! 🙂

    Apreciază

  16. noradamian zice:

    Cald și plăcut e pe poteca sufletului tău…
    O seară plăcută!

    Apreciază

  17. tink3rbe11 zice:

    Touche! Mi-au dat lacrimile…

    Apreciat de 1 persoană

  18. 1lauralaly zice:

    Imi picura dorul in suflet si gand. Dorul de zambet bland in care imi parea ca s-a cuibarit tot seninul.Da, asa e. Ei, bunicii, construiesc o lume. Lumea in care nepotii se simt in siguranta. In care mirose a mar copt. Sau a mir si fericire. Sunt munte de iubire, daruire si intelepciune. Dar mai ales de credinta si acceptare.
    O zi senina. Te pup!

    Apreciază

  19. -X- zice:

    Poate ca acel tanar medic isi va da seama de valoarea bunicilor sai de abia in momentul in care nu-i va mai avea …

    Apreciază

  20. Adriana zice:

    …viata va fi mereu cu a fost odata și de vrem și de nu vrem, si tot ce vei spune tu aici se va repeta, dar cata vreme exista putin suflet, macar cat sa nu uitam ca timpul trece si toti vom fi bunici candva…mai avem speranta. Nu degeaba „Repetabila povara” a lui Paunescu pare atat de actuala, desi am recitat-o prima data pe cand aveam 10 ani. Multe ferestre ai deschis, potecuta…

    Apreciază

    • Măcar aici să fie suflet. Măcar vorbind despre ei…
      Şi eu am învăţat poezia aia, o ştiam perfect cândva. Da, e cât se poate de actuală, din păcate.
      Mulţumesc mult, draga mea!

      Apreciază

  21. Alissu zice:

    M-ai facut să mă gândesc, încă odată pe ziua de azi, ma bunicii mei, la bunicul meu pe care nu-l mai am. Citeam ce ai scris si în fața ochilor mi se derulau imagini – cum si-au ridicat ei casa singurei ( imi povesteau amandoi bunicii de multe ori ).
    Si-mi mai amintesc cum, atunci cand plecam de la ei, stand pe bancheta din soate a masinii ma uitam pe geam la ei și le faceam cu mana, stiind ca li se lasa usor pe obraz lacrimi…

    E dureros.

    Apreciază

    • Oh, da… imaginea aia cu ei, amândoi, în poartă, încercând să ascundă lacrimi şi făcând cu mâna până nu se mai vedea maşina mă va urmări toată viaţa.
      E dureros dar… e parte din viaţă.
      Îţi mulţumesc mult!

      Apreciază

  22. Bunicii plâng într-un fel anume. Lacrimile bunicilor dor mai tare decât toate lacrimile. Mi-ai amintit de ultimele lacrimi ale bunicii mele. Erau vărsate la plecarea mea la şcoală, într-un septembrie. Apoi nu am mai vazut-o nici pe ea şi nici lacrimile ei. Îţi mulţumesc.

    Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s