Da, mi-e ruşine!

Scriu acum, la cald, ca să-mi spun mie, să nu uit, să mă reîntâlnesc cu gândurile astea când voi reciti şi să retrăiesc senzaţia, să mi se mai facă ruşine şi să pornesc duşul rece de care se pare că e nevoie. Da, de cele mai multe ori scriu tot ca să-mi spun câte ceva dar acum e vorba de un alt registru, de o altfel de perspectivă. Şi nu e loc de metaforă, intru direct în subiect.
Am plecat în oraş, cu treabă. Am urcat în autobuz, cu greu m-am strecurat spre cutiuţa aia galbenă care ştampilează biletul şi m-am agăţat cu mâna de bara de susţinere ca să nu-mi pierd echilibrul la frânele prea dese şi prea bruşte ale şoferului cam agitat. Oameni tăcuţi, unii obosiţi, alţii nerăbdători, alţii deranjaţi de căldura excesivă, alţii preocupaţi de telefoane. Peisaj normal pentru acea oră. Nimic care să tulbure monotonia.

La întoarcere, acelaşi autobuz, alţi oameni. Mai puţini. Şi unii mai vocali. Unul în mod special chiar dacă era cel mai tânăr dintre toţi. Nu ştiu să apreciez vârsta oamenilor şi cu atât mai puţin a bebeluşilor dar, după cum arăta, părea că n-are mai mult de o lună. Era mic-mic, îl ţinea pe piept femeia care nu putea fi decât mama lui. Am „ocupat” locul pe care-l ocup de câte ori merg cu autobuzul (chiar şi când toate scaunele sunt libere) adică în picioare, la geam, în partea mai lată.

La prima staţie, printre cei câţiva călători, urcă un băiat la vreo 14 ani (nu-s sigură dar cam atât i-am dat deşi sunt şanse mari să mă fi înşelat), slăbuţ, înăltuţ dar cu faţă de copil spre adolescent, cu ghiozdan în spate, pantaloni scurţi, tricou şi ochelari cu lentile mari. A făcut din priviri turul autobuzului, a spus ceva cuiva şi apoi s-a dus direct lângă scaunul pe care stătea un bărbat, alături de mămica bebeluşului. Îi spune bărbatului: Bună ziua, de la serviciu veniţi? Vasi sunt, ce bebeluş frumos aveţi, e tare drăguţ, cum îl cheamă? Eram sigură că îl cunoaşte pe domn dar siguranţa s-a risipit când domnul s-a răstit: du-te, mă, în treaba ta, lasă copilul!
Băiatul s-a întors apoi spre un alt băiat: salut, sunt Vasi, ai nişte adidaşi foarte frumoşi!
Autobuzul ajunge în staţie şi pentru că am văzut că urcă alţi oameni, m-am întors cu faţa la geam, să fac loc lângă mine. Aud iar: bună, Vasi mă numesc. Sunteţi supărată? Îmi plac mărgelele dumneavoastră. Vorbea cu o doamnă din spatele meu.

Apoi iar: bună, numele meu este Vasi. Şi, în secunda imediat următoare, simt o mână pe spate.
Nu-s sălbatică dar, recunosc, când mă atinge pe stradă un necunoscut şi mă şi ia prin surprindere, tresar şi am impulsul de a mă feri. Probabil e firesc, e instinctiv. Dar asta a fost ca şi cum un prieten m-a văzut şi, ca să nu mă strige, m-a atins uşor. Aşa am decodat atingerea în milisecunda în care creierul meu a procesat informaţia. A fost aşa, ca un gest amical, nu ştiu să explic. Am întors capul şi el, zâmbind: Bunăăă, numele meu este Vasi şi… (a urmat un compliment dar nu contează ce mi-a spus, nu asta e ideea). Şi tot ce m-a dus capul să zic a fost: bună. mulţumesc!
Bună. Mulţumesc! Atât. Nici asta nu cred că a auzit-o că deja saluta şi complimenta pe altcineva dar bună, mulţumesc? Puteam să-i spun şi eu Bună, Vasi, ce tricou frumos ai, de exemplu. Sau orice altceva dar nu asta.
Şi ca să fie şi mai dureros de atât, la următoarea staţie am asistat la episodul care se repetă în fiecare zi, aproape în fiecare staţie: cei de la coborâre se năpustesc afară, peste cei care se năpustesc înăuntru, cineva rămâne în spate şi nu poate coborî şi împinge, altcineva urlă să nu împingă, el urlă să se ferească oamenii şi cuvinte ca draci şi vaci şi oi şi… circ.

Şi oameni comentând în autobuz. Ah, s-au trezit. Ne-am trezit. La asta reacţionăm. Aici avem replici. Ajutăm la injurii, contribuim la circ. Cu ce putem. Cu replici sau cu coate-n coaste. Dar contribuim. Ne dăm cu părerea despre cine-i mai vinovat. Ăla de jos că a urcat sau ăla de sus că nu s-a înghesuit din timp, înainte de staţie, să coboare mai repede? Asta auzim, asta vedem, pentru asta avem ceva de spus. În asta ne implicăm. Dar când cineva ne salută şi ne face un compliment din senin, nu putem reacţiona. Sau, şi mai grav, îl alungăm. Sau, şi mai rău, răspundem cu bună, mulţumesc.
Stăm ore-n şir urmărind nişte cai din lemn sau moluşte din hârtie dansând haotic pe stradă şi avem răbdare. Deh, e artă. E spectacol. E cultură. Şi noi suntem nişte finuţi, apreciem arta în toate formele ei. Dar ne dezechilibrează arta de a fi om. Tocmai asta. Ne pare abstractă şi ne e tot mai greu să o înţelegem.

Nu cred că făcea bâză, mişto sau ce termeni mai sunt acum la modă, nu cred că a pierdut un pariu. Zâmbea prea sincer şi cald ca să cred asta. Şi dacă totuşi făcea, ei bine, de miştocăreală din asta să tot avem parte. Poate aşa vom învăţa să o gestionăm. Să avem un cuvânt pentru cel care, într-o zi de marţi, la o oră la care cei mai mulţi sunt obosiţi, stresaţi, supăraţi, măcinaţi de griji, intră zâmbind printre oameni, salută, se prezintă şi face un compliment. Mereu altul, în funcţie de om. Dar ieşim greu din ale noastre. Lăsăm greu încruntarea şi povara gândurilor în care ne scufundăm, departe de cei din jur şi până să apucăm să spunem şi noi ceva, el deja îi zâmbeşte celui de lângă noi.
Unii încă mai comentau incidentul din staţia trecută când Vasi a ajuns în spatele autobuzului şi vorbea cu cei de acolo, netulburat de agitaţie şi de răutate.
A venit apoi la uşa pe care a urcat şi, privindu-l, am simţit o milă cumplită. Nu de el, deşi mi-a trecut o clipă prin gând modul în care este el tratat de cei de vârsta lui. Cei „normali”. Adică cei care, de obicei, urcă în autobuz, caută un loc şi butonează telefoane sau privesc pe geam cu gândul la vacanţă, la examene, la mediile neîncheiate, la problemele de acasă sau la bucuriile vârstei lor. Dar nu de el. De mine. Şi de noi. Toţi cei care nu ştim să reacţionăm la astfel de comportamente ieşite din cotidianul în care ne trecem paşii.

Vasi s-a uitat la doamna care se pregătea să coboare şi înainte să se deschidă uşile am mai auzit: bună doamnă, eu sunt Vasi, vă dau mâna să coborâţi? şi apoi s-a pierdut printre cei care se înghesuiau să urce.
Da, mi-e ruşine şi-mi va mai fi.

Foto