Scriu acum, la cald, ca să-mi spun mie, să nu uit, să mă reîntâlnesc cu gândurile astea când voi reciti şi să retrăiesc senzaţia, să mi se mai facă ruşine şi să pornesc duşul rece de care se pare că e nevoie. Da, de cele mai multe ori scriu tot ca să-mi spun câte ceva dar acum e vorba de un alt registru, de o altfel de perspectivă. Şi nu e loc de metaforă, intru direct în subiect.
Am plecat în oraş, cu treabă. Am urcat în autobuz, cu greu m-am strecurat spre cutiuţa aia galbenă care ştampilează biletul şi m-am agăţat cu mâna de bara de susţinere ca să nu-mi pierd echilibrul la frânele prea dese şi prea bruşte ale şoferului cam agitat. Oameni tăcuţi, unii obosiţi, alţii nerăbdători, alţii deranjaţi de căldura excesivă, alţii preocupaţi de telefoane. Peisaj normal pentru acea oră. Nimic care să tulbure monotonia.
La întoarcere, acelaşi autobuz, alţi oameni. Mai puţini. Şi unii mai vocali. Unul în mod special chiar dacă era cel mai tânăr dintre toţi. Nu ştiu să apreciez vârsta oamenilor şi cu atât mai puţin a bebeluşilor dar, după cum arăta, părea că n-are mai mult de o lună. Era mic-mic, îl ţinea pe piept femeia care nu putea fi decât mama lui. Am „ocupat” locul pe care-l ocup de câte ori merg cu autobuzul (chiar şi când toate scaunele sunt libere) adică în picioare, la geam, în partea mai lată.
La prima staţie, printre cei câţiva călători, urcă un băiat la vreo 14 ani (nu-s sigură dar cam atât i-am dat deşi sunt şanse mari să mă fi înşelat), slăbuţ, înăltuţ dar cu faţă de copil spre adolescent, cu ghiozdan în spate, pantaloni scurţi, tricou şi ochelari cu lentile mari. A făcut din priviri turul autobuzului, a spus ceva cuiva şi apoi s-a dus direct lângă scaunul pe care stătea un bărbat, alături de mămica bebeluşului. Îi spune bărbatului: Bună ziua, de la serviciu veniţi? Vasi sunt, ce bebeluş frumos aveţi, e tare drăguţ, cum îl cheamă? Eram sigură că îl cunoaşte pe domn dar siguranţa s-a risipit când domnul s-a răstit: du-te, mă, în treaba ta, lasă copilul!
Băiatul s-a întors apoi spre un alt băiat: salut, sunt Vasi, ai nişte adidaşi foarte frumoşi!
Autobuzul ajunge în staţie şi pentru că am văzut că urcă alţi oameni, m-am întors cu faţa la geam, să fac loc lângă mine. Aud iar: bună, Vasi mă numesc. Sunteţi supărată? Îmi plac mărgelele dumneavoastră. Vorbea cu o doamnă din spatele meu.
Apoi iar: bună, numele meu este Vasi. Şi, în secunda imediat următoare, simt o mână pe spate.
Nu-s sălbatică dar, recunosc, când mă atinge pe stradă un necunoscut şi mă şi ia prin surprindere, tresar şi am impulsul de a mă feri. Probabil e firesc, e instinctiv. Dar asta a fost ca şi cum un prieten m-a văzut şi, ca să nu mă strige, m-a atins uşor. Aşa am decodat atingerea în milisecunda în care creierul meu a procesat informaţia. A fost aşa, ca un gest amical, nu ştiu să explic. Am întors capul şi el, zâmbind: Bunăăă, numele meu este Vasi şi… (a urmat un compliment dar nu contează ce mi-a spus, nu asta e ideea). Şi tot ce m-a dus capul să zic a fost: bună. mulţumesc!
Bună. Mulţumesc! Atât. Nici asta nu cred că a auzit-o că deja saluta şi complimenta pe altcineva dar bună, mulţumesc? Puteam să-i spun şi eu Bună, Vasi, ce tricou frumos ai, de exemplu. Sau orice altceva dar nu asta.
Şi ca să fie şi mai dureros de atât, la următoarea staţie am asistat la episodul care se repetă în fiecare zi, aproape în fiecare staţie: cei de la coborâre se năpustesc afară, peste cei care se năpustesc înăuntru, cineva rămâne în spate şi nu poate coborî şi împinge, altcineva urlă să nu împingă, el urlă să se ferească oamenii şi cuvinte ca draci şi vaci şi oi şi… circ.
Şi oameni comentând în autobuz. Ah, s-au trezit. Ne-am trezit. La asta reacţionăm. Aici avem replici. Ajutăm la injurii, contribuim la circ. Cu ce putem. Cu replici sau cu coate-n coaste. Dar contribuim. Ne dăm cu părerea despre cine-i mai vinovat. Ăla de jos că a urcat sau ăla de sus că nu s-a înghesuit din timp, înainte de staţie, să coboare mai repede? Asta auzim, asta vedem, pentru asta avem ceva de spus. În asta ne implicăm. Dar când cineva ne salută şi ne face un compliment din senin, nu putem reacţiona. Sau, şi mai grav, îl alungăm. Sau, şi mai rău, răspundem cu bună, mulţumesc.
Stăm ore-n şir urmărind nişte cai din lemn sau moluşte din hârtie dansând haotic pe stradă şi avem răbdare. Deh, e artă. E spectacol. E cultură. Şi noi suntem nişte finuţi, apreciem arta în toate formele ei. Dar ne dezechilibrează arta de a fi om. Tocmai asta. Ne pare abstractă şi ne e tot mai greu să o înţelegem.
Nu cred că făcea bâză, mişto sau ce termeni mai sunt acum la modă, nu cred că a pierdut un pariu. Zâmbea prea sincer şi cald ca să cred asta. Şi dacă totuşi făcea, ei bine, de miştocăreală din asta să tot avem parte. Poate aşa vom învăţa să o gestionăm. Să avem un cuvânt pentru cel care, într-o zi de marţi, la o oră la care cei mai mulţi sunt obosiţi, stresaţi, supăraţi, măcinaţi de griji, intră zâmbind printre oameni, salută, se prezintă şi face un compliment. Mereu altul, în funcţie de om. Dar ieşim greu din ale noastre. Lăsăm greu încruntarea şi povara gândurilor în care ne scufundăm, departe de cei din jur şi până să apucăm să spunem şi noi ceva, el deja îi zâmbeşte celui de lângă noi.
Unii încă mai comentau incidentul din staţia trecută când Vasi a ajuns în spatele autobuzului şi vorbea cu cei de acolo, netulburat de agitaţie şi de răutate.
A venit apoi la uşa pe care a urcat şi, privindu-l, am simţit o milă cumplită. Nu de el, deşi mi-a trecut o clipă prin gând modul în care este el tratat de cei de vârsta lui. Cei „normali”. Adică cei care, de obicei, urcă în autobuz, caută un loc şi butonează telefoane sau privesc pe geam cu gândul la vacanţă, la examene, la mediile neîncheiate, la problemele de acasă sau la bucuriile vârstei lor. Dar nu de el. De mine. Şi de noi. Toţi cei care nu ştim să reacţionăm la astfel de comportamente ieşite din cotidianul în care ne trecem paşii.
Vasi s-a uitat la doamna care se pregătea să coboare şi înainte să se deschidă uşile am mai auzit: bună doamnă, eu sunt Vasi, vă dau mâna să coborâţi? şi apoi s-a pierdut printre cei care se înghesuiau să urce.
Da, mi-e ruşine şi-mi va mai fi.
Dumnezeule, nu cred că mai e ceva de comentat aici…
Orice (pseudo)analiză a ceea ce am devenit e superfluă.
Cum ai reuşit să scrii aşa?
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Ştii cum? Sub efectul emoţiei. Dacă nu scriam acum, nu mai scriam aşa sau nu mai scriam deloc. Dar e cald. Şi încă aud în cap… bună, sunt Vasi…
Şi pentru că încă mi-e ruşine de mine.
Mulţumesc mult!
ApreciazăApreciat de 6 persoane
Da, ştiu ce spui. Of.
ApreciazăApreciază
Foarte frumos gestul lui Vasi… majoritatea suntem prea prinsi in gandurile si gadgeturile noastre pentru a face un mic gest altruist.
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Nu ştiu dacă el a înţeles ce înseamnă ceea ce face el. Cred că aşa e el, aşa face mereu. Lui i se pare firesc ceea ce nouă ni se pare ieşit din comun.
ApreciazăApreciat de 3 persoane
Iar firescul asta ii sporeste frumusetea. Unde ni l-om fi pierdut?
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Undeva, într-o staţie, aşteptând firescul vieţii…
ApreciazăApreciat de 2 persoane
Ai spus tot…
ApreciazăApreciat de 1 persoană
E un „ceva” în plus… 🙂
ApreciazăApreciază
Nu mai e. Sper că l-am şters pe cel care trebuia 😀
ApreciazăApreciat de 1 persoană
💔. nu stiu daca s-ar gasi cuvinte potrivite pentru un comentariu la acest articol. oamenii uita sa spuna astfel de povesti pentru ca se pierd printre apeluri si lucruri de facut si tipete si certuri si bucurii si viata. Suntem fiinte egoiste.
Cred ca tot ce vreau sa fac este sa iti multumesc pentru ca ai dat voce acestei intamplari…asa ca
Multumesc!
-Andreea.
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Andreea, mă bucură mult vizita ta!
Eu nu am făcut decât să transpun în cuvinte ce am simţit, atât. Da, din păcate, suntem tot mai egoişti…
Îţi mulţumesc frumos! Să ai o seară frumoasă!
ApreciazăApreciat de 1 persoană
No comment…
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Salut, sunt Erika, ce frumoasă sunteţi!
( Acolo obişnuiesc să stau şi eu când merg cu autobuzul, chiar si când e gol, unde stai şi tu.)
Pentru că ar fi greu de ghicit o asemenea întâmplare, uite, îţi dau ocazia să-mi răspunzi. Ca să nu-ţi mai fie ruşine. Tu măcar ai reacţionat politicos, nu ai de ce să -ţi faci reproşuri. Ceilalţi s-au răstit la el ori nici nu s-au trezit din blazare! Băiatul a încercat să socializeze…
ApreciazăApreciază
Uf, nu. Nu toți s-au răstit şi eu singură am răspuns. E drept, nici nu i-a vorbit nimeni prea mult…
Când mai merg, adică dimineață, mă voi gândi la tine 🙂
Mulțumesc, Erika!
Şi dumneavoastră sunteți frumoasă! 😉
ApreciazăApreciat de 2 persoane
Tare aş vrea să te mai întâlneşti cu băiatul acela. Ar fi interesant de aflat dacă făcea un test de socializare sau suferă de vreo boală necunoscută. O fi fost extraterestru? Un copil indigo? Aş încerca şi eu …E genială ideea să vorbeşti cu necunoscuţi, să-i faci să se simtă importanţi. Să simtă că îi pasă cuiva de ei! Dar tare mi-e teamă că m-ar interna la …balamuc! Prea trişti, prea inchistaţi, prea cramponaţi de ideile lor preconcepute sunt majoritatea pasagerilor din autobuze! Mi -ai dat o idee! Trebuie să-i răspund cuiva la un mesaj!
O zi minunată să ai , potecuţă!
ApreciazăApreciază
Asta e marea problemă: că ne temem (şi pe bună dreptate) că cei din jur ne vor considera nebuni dacă facem gesturi ieşite din tipar. Şi mai grav e că vorbim de gesturi fireşti şi frumoase cum ar fi să râdem pe stradă aşa, de unii singuri, amintindu-ne ceva sau, în cazul lui Vasi, să zâmbim străinilor şi să le facem un compliment.
Şi eu te îmbrăţişez, Erika! Mulţumesc mult! Zi cu bucurii!
ApreciazăApreciat de 2 persoane
Ai perfectă dreptate! Numai bine, potecuţă!
ApreciazăApreciat de 1 persoană
La tară înca există obiceiul de a saluta pe orcine şi oricând. Deşi trăiesc de multă vreme la oraş, rădăcinile-mi sunt bine înfipte acolo unde s-a născut veşnicia. Tânjesc după rostirile acelea simple si după seninul de pe faţa omului lipsit de interes: bună ziua, lăudat fie Iisus, Pacea Domnului, noroc şi sănătate. Îi considerăm bolnavi pe cei ce se poartă firesc şi ne cufundăm tot mai mult în întunericul vieţii, sfidându-i. Da, mulţi ar trebui să ne ruşinăm.
ApreciazăApreciat de 4 persoane
Comentariul tău nu lasă loc de alte cuvinte. E complet, e emoție, e poveste.
Mi-e dor tare de ulițele de la bunici. Mi-au legănat vacanțele copilăriei şi seninul ăla de care ai amintit nu mai e pe nicăieri…
Mulțumesc tare mult pentru cuvintele astea!
ApreciazăApreciat de 4 persoane
Vasi, aş vrea să te cunosc! 🙂 Oriunde, oricând, oricum.
Ai mai mult decât dreptate. Am şi eu momente în care nu butonez şi analizez şi mă sperii pe robotizare… E cumplit. Nu mai văd zâmbete pe chipurile oamenilor. Văd doar răutate şi dezinteres.
ApreciazăApreciază
Eu nu pot butona în autobuz.
1. Mi-e rău
2. Prefer să admir şi să analizez
3. Visez cu ochii deschişi mai mereu şi m-ar încurca telefonul 😀
Din păcate, e cum spui. Se zâmbeşte tot mai rar…
Mulțumesc, Diana!
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Aşa că, te rog să zâmbeşti că faci parte din grupul de oameni pe care Vasi i-a complimentat. Ţi-a văzut aura superbă 🙂
ApreciazăApreciază
Da! El, prin ce a făcut cu noi toți, m-a făcut să zâmbesc. Şi sper că mai sunt ca el.
Mulțumesc frumos! Eşti o draguță!
ApreciazăApreciat de 2 persoane
Mereu, cu mare drag. :*
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Cred ca am deschis si am închis articolul tau de 2-3 ori pentru ca nu stiu ce sa scriu …
Traiesc eu pe o alta planeta? Nu îmi pot imagina momentul si nu pot sa accept ca se traieste asa…
Imi pare rau! :))
ApreciazăApreciază
Ella, oamenii sunt mult prea prinşi în probleme, gânduri, griji. E păcat că se ignoră astfel de gesturi dar zi de zi trecem pe lângă mici sau mari minuni ale naturii, ale oamenilor şi nu le vedem.
Sau la ce te referi când spui că se trăieşte aşa?
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Ma refer la insulte, înjuraturi … la faptul ca grijile si problemele va pun jos, asa cum scrii, oamenii nu mai vad si nu se mai bucura de lucrurile mici… Pacat!
ApreciazăApreciază
Nu e chiar atât de gri. Nu totul. Ca românu’, aprig la toate. Şi la mânie dar şi la veselie. Ne place să facem totul ca la carte, nu ne încurcăm cu jumătăţi de măsură. Când distrugem, distrugem de tot. Dar şi când ne punem pe trăit viaţa… nu ne întrece nimeni 😀
Zi frumoasă!
ApreciazăApreciază
Toti suntem Vasi, aici pe WP…
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Da, dar Vasi era în totalitate sincer… 😉
Mulţumesc, castanman!
ApreciazăApreciază
E totusi o cantitate suportabila de ipocrizie pe WP. Ipocrizie sub forma de ” E” uri necesare conservarii si colorarii commurilor sau textelor. Zi faina!
ApreciazăApreciază
Ar trebui să mă simt vizată că tocmai am folosit un E.
Nu ca să „mă scot” dar dacă numai în asta ar sta ipocrizia, apăi să dea Domnul să fie numai aşa! Că e-urile alea nu pot răni pe nimeni. Nici măcar în orgoliu.
Eu nu aş fi zis de WP dacă n-ai fi făcut tu remarca aia. Dar îmi păstrez părerea că Vasi făcea complimentele din tot sufletul lui.
Frumoasă să-ţi fie şi ţie ziua!
ApreciazăApreciază
Un suflet curat, Vasi… Iar scrierea ta doare pur și simplu. E un apel să ne trezim, să fim umani. Mi-e greu să înțeleg și poate refuz să văd totuși partea asta urâtă a umanității, violent dezlănțuită, ori total indiferentă. Da, indiferența există peste tot, te bați de ea, ne e a doua natură, pentru că ne numim cu toții străini, din momentul în care ieșim din casă. Însă violența verbală, conflictele, îmbulzeala în mijloacele de transport… Oare să mă fi rupt atât de mult de România? Mi se pare dintr-un film cenușiu descrierea. Iar modul în care ai spus-o e cutremurător.
ApreciazăApreciază
Eu, de cele mai multe ori, sunt în altă lume când merg cu maşina, autobuzul, autocarul. Mă uit pe geam şi mă duc… departe tare. Nu aud şi nu ştiu ce se întâmplă pe lângă mine, nu casc gura la conflictele astea. Dar a fost contrastul ăsta şi n-am putut să nu remarc, să nu mă „curenteze”.
Da, din păcate, se pare că ne-am săturat de umilinţe, de nasul pe sus al unora care cred că au dreptul să ne jignească grosolan doar pentru că, într-o secundă din viaţă, au fost mai norocoşi sau mai tupeişti şi au călcat pe cadavre şi au ajuns undeva unde se cred sus. Şi reacţionăm la orice sau oricine credem că atentează la fărâma aia de demnitate care ne-a mai rămas. Uneori, asta înseamnă un loc în autobuz. Se întâmplă.
Sigur, nu generalizez. Urăsc generalizările şi nu pot accepta ideea că toţi z sunt y doar pentru că s-au născut z. Aşa că nu, nu e o etichetă pusă. A fost un episod şi am spus, se cam repetă. Dar nu suntem sălbatici. De fapt, ştii asta.
Mă întristează când se întâmplă, mi-e greu să o înţeleg dar pe de altă parte mi se oferă ocazia cam la fiecare pas să văd şi partea frumoasă a oamenilor şi atunci se înclină favorabil balanţa.
Mulţumesc, draga mea!
ApreciazăApreciat de 2 persoane
Așa sunt și eu când călătoresc. Indiferent de mijlocul de transport. Departe tare. Și recunosc că aș avea o reacție identică cu a ta. Tot ce e diferit de o normalitate, greșit înțeleasă, ne sădește un fel de panică, o uimitoare lipsă de reacție, ori una pe care o avem impulsiv și apoi, analizându-ne, realizăm că nu am fost ceea ce trebuie.
ApreciazăApreciază
Aici intervine problema, la analiza de sine. Că abia atunci realizăm cât de departe de ceea ar fi trebuit să fim am fost.
Zi bună, draga mea!
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Ai perfectă dreptate. Week-end cu bucurii să ai! Te pup!
ApreciazăApreciază
Weekend frumos şi ţie!
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Dacă ție ți-e rușine, îți dai seama cum ar trebui să se simtă cei care nici nu l-au băgat în seamă pe Vasi. Dar ei probabil nu simt nimic, și atunci mă cuprinde și pe mine rușinea. Fiindcă trăim laolaltă și rezonăm la aceiași stimuli. Sau ar trebui.
ApreciazăApreciază
Nu mă pot gândi la ce simt ei şi nu-i pot judeca pe ei atât timp cât bârna din ochii mei e destul de groasă în cazul ăsta.
A fost o lecţie şi mă consolez cu gândul că am învăţat ceva din ea.
Mulţumesc, Petru! O zi cât mai frumoasă să ai!
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Cel puțin tu i-ai răspuns într-un mod drăguț și nu l-ai alungat… N-ai de ce să-ți fie rușine, câteodată chiar suntem luați prin surprindere și mintea noastră nu are chiar toate datele care-i trebuie, ca să reacționeze… Foarte mult mi-a plăcut articolul tău, așa este, arta de a fi om ne e prea străină…
ApreciazăApreciază
Da, cred că asta s-a întâmplat. Suntem pregătiţi să fim întrebaţi de o adresă, să ni se ceară, să ni se promoveze ceva dar nu să ni se ofere un compliment şi un zâmbet. Şi ne blocăm.
Mulţumesc, Suflete! Mă bucur mult că ţi-a plăcut!
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Data viitoare, dacă va mai fi, poate va fi altfel 🙂
ApreciazăApreciază
Sper să mai fie o dată viitoare!
ApreciazăApreciat de 1 persoană
În primul rând, dragă Potecuță, stai lângă mine în autobuz, ca să știi. Și tot în primul rând, ți-l fur și eu pe Vasi, ca să nu uit. Mulțumesc că nu l-ai ținut doar pentru tine.
ApreciazăApreciază
E mai plăcută călătoria aşa, cu tine alături!
Eu îţi mulţumesc, Ana!
Bine, te las să îl furi…
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Pingback: #5 (Vasi) – Dimineţi
Ramanem socati de gesturile cu care nu suntem obisnuiti. Ai dreptate in tot ce ai scris. Probabil ca multi dintre noi ar proceda la fel intr-o astfel de situatie daca am fi luati prin surprindere.
Tendinta generala este de a ne retrage in „spatiul de siguranta” atunci cand asupra noastra se intervine in mod direct fie chiar si cu o vorba. Nu te condamna prea tare. Doar invata.
ApreciazăApreciază
E mai limpede acum, a trecut „efectul” şi da, încerc să-mi explic la rece. E de învăţat din asta.
Îţi mulţumesc frumos!
ApreciazăApreciat de 1 persoană
TRIST
ApreciazăApreciază
Da… 😦
ApreciazăApreciază
Am ramas fara cuvinte…
ApreciazăApreciază
Te cred.
Zi frumoasă să ai!
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Doamne, Potecuţ… nu am cuvinte… unde am ajuns? Ne-am dezumanizat, asta e clar. Cum poate exista o picătură de suflet cald, luminos într-o lume ca asta iar tu să fii martoră? Momentul meu de ruşine a fost când un om a căzut, mergea cu cârje, iar eu nu am oprit maşina să-l ajut. O să mă urmărescă toată viaţa imaginea lui…
ApreciazăApreciază
Mă consider norocoasă că am fost acolo, că am asistat la asta şi am văzut partea asta minunată a Omului. Dar sunt tare supărată pe mine pentru că n-am găsit pe moment altceva să-i spun.
Of. Te înţeleg. Cred că avem cu toţii un moment din ăsta, o imagine care ne va urmări mereu…
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Bună, sunt doar verde! Ce frumos se vede sufletul tău! Îmi plac mărgelele tale! Fiecare cuvânt e o perlă. Întregul tău şirag, ne face pe noi, mai oameni!
Mulțumesc!
ApreciazăApreciază
Bună, doar verde! Sunt potecuţa. De fapt, o biată potecuţă emoţionată tare de cuvintele tale frumoase.
Mulţumesc mult!
ApreciazăApreciat de 1 persoană
„Firescul” este o noțiune desprinsă din șabloanele comportamentale. Din păcate, cred că șablonul vremurilor noastre nu mai lasă loc de astfel de gesturi frumoase, iar ceea ce nu găsește un suport în comportamentul general este tratat ca ceva anormal. Bine că totuși mai sunt persoane care să observe și să ne reamintească că se poate și altfel. Mulțumim, Potecuța!
ApreciazăApreciază
Exact! Nu mai ştim, nu mai vrem sau nu mai putem înţelege un comportament care iese din tipare. Imaginea nu a fost aleasă întâmplător, căutam ceva care să sugereze tocmai asta. Şi asta mi-a plăcut.
Câtă dreptate ai…!
Îţi mulţumesc mult, Cristina!
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Mdaa, Vasi e un outsider și, dacă n-o să aibă grijă, va deveni un marginalizat, unul de care își va bătea joc turma uriașă de ”jmecheri”… Îmi pare rău pentru el și îmi pare rău că lumea a ajuns așa.
ApreciazăApreciază
M-am gândit şi eu la asta, din păcate. Nicio şansă să se molipsească alţii de la el, nu? Mă gândeam eu…
Seară frumoasă, Zina!
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Clipe din viață. Viață-viață, adevărată. Iar noi, cu toții (deşi e o greşeală generalizarea, însă mi-o asum), de multe ori, de prea multe ori, suntem paraleli cu aceasta. Înşurubându-ne – fără să realizăm la momentul potrivit – într-o obişnuință cocoloşită la piept tocmai de viața-simulacru, cea creată/mediatizată de societatea contemporană.
ApreciazăApreciază
Şi am ajuns să credem că viaţa asta e cea adevărată şi când ne scoate din ale noastre câte o clipă din asta intrăm în stare de răzbăoi. Ne apărăm „normalitatea” cu toate armele şi nici nu bănuim că am pierdut demult lupta…
Mulţumesc frumos! Seară liniştită!
ApreciazăApreciat de 1 persoană
mi-au dat lacrimile… atât.
ApreciazăApreciază
N-aş fi vrut. Dar asta face cât o mie de cuvinte…
Pup mâţu’!
Mulţumesc mult, mult!
ApreciazăApreciat de 1 persoană
S-ar putea să ajungă un martir al băgării de sine în seamă.
ApreciazăApreciază
Noi, ăştia care n-am fost în stare să-i acordăm atenţie, îi vom face asta.
Că el cred că va renunţa curând la gesturile astea. Şi tot din cauza noastră.
Mulţumesc!
ApreciazăApreciază
Omul mi s-a părut de prost gust și cam exhibiționist. Sincer, nu mi se pare nimic bun în a înlocui lipsa prin exces, nici măcar în comunicare. L-am simțit ca pe o poluare suplimentară, din altă sursă. Acum, desigur, n-am fost acolo (nu că mi-aș fi dorit).
ApreciazăApreciază
Sigur, respect acest punct de vedere. Numai că omul… cum să zic eu să nu-mi sară în cap cineva (cum s-a întâmplat la o postare trecută când eu vorbeam de pere şi a înţeles că tocmai am spus că merele-s nebune) băiatul ăsta era în lumea lui. Sper că m-am făcut înţeleasă. Adică nu era deloc din categoria aia agasantă din cauze de lipsă crasă de bun simţ. No, nu vreau să insist, cred că am spus destul ca să înţelegeţi „peisajul”. 😉
ApreciazăApreciază
…mi-e greu sa zic ceva. Candva, ne adresam cuvinte unii altora, acolo, fara sa ne stim. Acum o facem on-line, tot fara sa ne cunoastem. Prima varianta supara sau deranjeaza, a doua …nu. Dimpotriva, desi toti parem a spune: „Bună, sunt „Vasi” ..și azi am venit la tine-n vizita. Ma lasi sa iți admir casuta?”
In fine, poate exagerez….din tristete…cumulată…
ApreciazăApreciază
Nu ai exagerat deloc, din contră, ai punctat foarte bine!
Ciudat cum aici putem găsi un răspuns, o mulţumire, ne arătăm bucuria când cineva ne trece pragul dar dacă se întâmplă asta şi-n real opunem un soi de rezistenţă stângace.
Îmi pare tare rău pentru tristeţea ta!
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Dacă ar fi mai mulţi ca el, deşi mulţi l-ar cataloga drept naiv sau chiar prostuţ, poate lumea asta care s-a umplut de răutate şi indiferenţă ar deveni mai bună. Să sperăm că va fi aşa. Îmi place mult cum scrii. Îngrijit şi curat gramatical şi ortografic.
ApreciazăApreciază
Şi eu sper că va fi aşa deşi nu găsesc argumente care să mă susțină. Din păcate, ce văd în jur tinde să-mi spună altfel. Dar nu țin cont.
Vă mulțumesc frumos! Mă bucur că vă place pe potecuțele mele! Bun venit şi vă mai aştept cu drag!
ApreciazăApreciază
Am amuțit!
Mai citesc odată….
ApreciazăApreciază
Îți mulțumesc frumos, draga mea!
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Uneori as vrea ca pe wp sa putem alege butonul …in loc de „like” lacrimi si frustrare
ApreciazăApreciază
Îmi cer scuze, Antoaneta! Erai în spam şi nu înţeleg de ce…
Îţi mulţumesc mult! Gânduri bune!
ApreciazăApreciază