Oraşul cu un singur vis

Oraşul ăsta pare că s-a scuturat de toate visele. Cu mişcări scurte şi rapide, aşa cum se mai scutură pe la geamuri firimiturile de pâine de pe feţele de masă care-au fost martore la cinele tăcute ale vecinilor de deasupra. Fără să-i pese cuiva că undeva, la un etaj mai jos, cineva fumează cu coatele sprijinite pe pervaz, scuturând scrumul afară, tot la întâmplare şi tot fără să-i pese că altcineva trece pe trotuar călcând în picioare resturi de început de seară. S-a eliberat de toate şi, ca să fie sigur că nu s-a agăţat niciunul de hainele ponosite, a dat de câteva ori cu degetele pe umeri, cum mai fac domnii înainte de o întâlnire importantă, ştergând scame imaginare de pe costumele negre.

Unele au zburat aiurea pe străzi, lipindu-se de garduri, prinzându-se de crengile copacilor înmărmuriţi, altele au ajuns la tomberoane şi de acolo în colţii câinilor vagabonzi care le-au confundat cu bucăţi de carne proaspătă. Le-au muşcat şi le-au scuipat înapoi, schelălăind dramatic, speriaţi de gustul lor. Au rămas uitate prin iarbă sau pe asfalt. Vise muşcate şi abandonate.
Văzut de sus, oraşul ăsta care şi-a aruncat visele la gunoi pare un câmp părăsit, presărat ici-colo cu flori multicolore. Când priveşti de sus, te poţi înşela uşor. Simţurile îţi fac farse şi confuzi mizeria de pe străzi cu obiecte de decor.

La fiecare colţ de stradă, câte un artist ratat e gata să-şi vândă muza pe-o vodka. Preţul e negociabil. Unii acceptă şi promisiunea unei cafele de la automatele care, în loc de monede, înghit dorinţe. Scriu versuri pe colţuri de şerveţele zburate de la terasa din apropiere şi dau bucăţi din ei pe-o tărie cu miros de pierzanie. Troc cu părţi de viaţă în care nu se emit bonuri fiscale. Cu fiecare vers, artiştii rataţi împart trecătorilor ceva din ce-au fost şi speră să mai fie dar în oraşul ăsta încă nu s-a pus impozit pe oameni.
Câte unul care încă n-a încetat să creadă, nu vinde nimic. Deşi muza n-a venit la ora stabilită şi, spun unii, n-ar mai fi fost văzută prin oraş de câteva zile, el încă o mai aşteaptă. Şi astăzi. Pare absorbit de pânza pe care amestecă frenetic culori în cercuri concentrice. Nu armonizează nuanţele, nu mai ţine cont de nicio regulă a cromaticii, nu-i pasă de cuvintele dezaprobatoare pe care curioşii ţin morţiş să le afişeze în plină stradă. Când pânza nu mai arată nicio picătură de alb, artistul se întoarce triumfător spre ei şi le strigă iată portretul! Ăsta e sufletul meu. Dezamăgitoare izbucnire. Oamenii cumpără artă abstractă, nu reprezentări ale unui ceva fără substanţă. Oamenii admiră kitschuri, nu suflete de om amestecate în acuarele.

Înconjurat de copii care muşcă pofticios din vata de zahăr în culori stridente, un clovn bătrân îşi începe numărul de scamatorie. Cu o seară în urmă, la un ghişeu dintr-o gară veche, şi-a amanetat recuzita pe un bilet de tren care n-a mai venit aşa că acum trebuie să improvizeze cu ceva. Dar tot ce mai are sunt anii mulţi ce-au trecut şi câţiva care-au mai rămas. Jonglează cu ei, ca şi cum ar fi bile colorate. Mai întâi cu doi pe care îi aruncă-n aer şi îi prinde pe rând, dintr-o mână-n alta. Dar copiii vor mai mult, mai spectaculos. Şi mai scoate unul, apoi încă unul, apoi cinci şi încă zece. Când îi aruncă-n sus, par păsări albe-n zbor. Dar clovnul bătrân oboseşte şi începe să ţină ritmul tot mai greu. Îi scapă pe rând unul, apoi altul, apoi cinci şi apoi zece şi, odată cu ei, se prăbuşeşte şi el la pământ şi dispare-n fum în aplauzele şi strigătele extaziate ale copiilor fascinaţi de acest număr inedit. Ce magie! Nici cei mari nu înţeleg cum a reuşit trucul ăsta. Nimeni nu se gândeşte că şi clovnii mai mor câteodată. Cu tot cu zâmbetul larg pictat pe faţă.

Oraşul ăsta şi-a aruncat visele la gunoi. Dar când s-a scuturat de ele, a uitat să caute-n buzunare. În cel mic, de la piept, i-a mai rămas unul. Un vis crescut în palma unui dor. Şi astfel, văzut de sus, de unde mizeriile de pe străzi par obiecte de decor, oraşul ăsta pare un câmp cu flori. Iar lumina-n care e învelit acest ultim vis poate fi confundată de pragmatici cu un felinar. Cei care nu şi-au pierdut speranţa spun că-i un licurici ascuns în iarbă.

Foto

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Suflet pe poteci și etichetat , , , , , , , , , , , , , , , , , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

37 de răspunsuri la Oraşul cu un singur vis

  1. Iosif zice:

    O fascinanta poveste,de o profunzime uluitoare,transpusa în fraze metaforice bogate în figuri de stil inconfundabile,unice,caracteristice perceptiei Sufletului mereu plin de surprize,din casuta de pe „Potecute”. Mi-a placut mult povestea ! Felicitari !

    Apreciază

  2. „Oamenii admiră kitschuri, nu suflete de om amestecate în acuarele.”
    Din pacate oamenii „sunt educati” sa prefere lucrurile simple si ieftine. Poate pentru ca este important cat consumi si nu ce consumi.

    Apreciază

  3. Suflet zice:

    Wow, Potecuț, textul tău e poezie pură. Fiecare frază invită la meditație, una foarte profundă!

    Apreciază

  4. Ella zice:

    Ca de obicei … ma lasi fara de cuvinte! Potecuta, te-ai gandit sa scrii o carte? Ar fi pacat sa se piarda ceea ce scrii …

    Apreciat de 1 persoană

  5. Felicitări, Potecuţă! Mi-a plăcut povestirea ta. Ai acel „je ne sais quoi”în textele tale care mă face să te percep ca pe o bună cunoştinţă, căreia i se potriveşte atât de bine porecla, încât numele real nici nu mai contează!

    Apreciază

  6. Oana zice:

    Ai văzut si-n nevăzut, Potecuț! Fascinantă poveste, superbe imagini! Am citit tremurând…

    Apreciază

  7. (În)Cântătoare plutire pe deasupra asperităților cotidiene. 👍

    Apreciat de 1 persoană

  8. Deci a mai rămas unul singur, cel mai mic şi mai luminos care reuşeşte să înfrumuseţeze oraşul şi să aducă o rază de speranţă în suflete. Ce frumos ne mai povesteşti tu despre visuri-licurici, clovni, copii, un oraş în care mai există, totuşi, o urmă nde speranţă la ceas de înserare. Să ai o seară de vis! 🙂

    Apreciază

  9. mopana zice:

    „Cei care nu şi-au pierdut speranţa spun că-i un licurici ascuns în iarbă.” Sau e chiar… Speranta din Cutia Pandorei…
    Superb 🙂

    Apreciază

  10. Atâta vreme cât mai rămâne un vis, tot mai e o speranță. Dacă-i crescut în palma unui dor, poate să crească și să se înmulțească, îmbrăcând orașul în haine noi. Foarte frumos, Potecuță! 🙂

    Apreciază

  11. Foarte frumos :). Aș putea crede că ai scris despre Arad :).

    Apreciază

  12. 1lauralaly zice:

    E visul pe care il avem fiecare dintre noi in buzunarul din stanga. Il ocrotim acolo cu iubire si dor, sperand ca intr-o zi va prinde aripi. Suntem precum artistul care nu si-a vandut visul pentru o muza caci sufletul e singura comoara. Speranta e cea care invaluie incet orasul si ridica acele vise muscate si uitate punandu-le aripi noi ca sa se inalte.

    Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s