Momente sensibile pe ritmuri nebune

Copiii din ziua de azi sunt atât de şi de şi de, că mă tot mir de unde au atât de multă aia şi aia şi aia. Nici eu nu ştiu exact ce-am vrut să spun dar vă explic imediat. M-am hotărât să fac sport. Şi asta pentru că aveam impresia că nu-i sănătos să stau 8 ore pe scaun în poziţii deloc recomandate de specialişti adică deşirată într-o parte, cu un cot pe spătar şi altul pe birou sau pe mouse sau cu bărbia sprijinită-n pumn şi cu picioarele înnodate pe sub scaun, pe sub birou. Mi-am zis eu aşa, în sinea mea, că parcă ar merita coloana mea nişte respect acordat cu linguriţa, de două ori pe săptămână, la o sală de sport, oricare-ar fi. Un an mai târziu, că-s perseverentă, eram la fel de hotărâtă. Era şi greu de ales că oraşul ăsta se putea mulţumi cu o sală în care se practică un sport, la bucată, nu ţşpe săli cu ţşpe sporturi cele mai multe cu nume suspecte de parcă-ar fi de competenţa serviciilor secrete. Cum spuneam, eram hotărâtă şi consumam calorii gândind unde voi arde calorii când… cândva. Şi-ntr-o zi cu ploaie multă, sună telefonul, o prietenă: ştii ce m-am gândit? Că m-am îngrăşat. Merg la sală, vii? Hai. Mâine? Mâine. Păi, nu? Ce mai tot gândim atât.

A doua zi, cu gentuţa pe umăr şi cheful de lucrat muşchii la purtător, ne prezentăm la ora stabilită şi pornim la drum. Pe la jumătatea drumului, ştiind că ea a mai fost o dată ca spectator acolo, mă gândesc că n-ar fi rău să o întreb ceva, doar ca şi motiv de conversaţie, nu c-ar fi fost important: da’ noi de fapt ce facem acolo? Adică ce sport vom practica? 🙄 Mi-a zis dar tot n-am înţeles exact şi nici nu ştiu de ce-am întrebat că era clar că-i în sală deci costum de cosmonaut nu mi-ar fi trebuit. Şi toate celelalte pot fi practicate în ţinuta pe care o căram după mine, inclusiv sumo, că eram dotată cu prosoape deci aş fi improvizat că-s fată descurcăreaţă. În teorie ştiam despre ce-i vorba dar şi alea-s de mai multe feluri şi nu ştiam exact ce mă aşteaptă. Am înţeles că nu-i aia cu saltele, nici aia cu stepper, nici aia cu bară (să n-aud comentarii, e vorba de bară din aia de balet, din alea orizontale la oglindă 😀 ).
Şi ne prezentăm şi cu fiică-sa că a văzut ea că acolo e cu loc de joacă pentru copii şi a crezut că aia mică va fi tentată de maşinuţe, trenuluțe, tuneluţe şi alte uţe înşirate pe covoraşul verde cu desene în toate culorile. A crezut. Dar ce-a urmat n-are nimic de-a face cu ce-a crezut.

Intrăm la „recepţie”, completăm tabele, primim carteluţe, ticăim, zâmbim, mulţumim, intrăm în vestiar. Am crezut că-i concert de ziua femeii deşi ziua femeii trecuse de mult timp dar na, cu noile trenduri nu te pui. Câtă frunză, câtă iarbă atâtea picioare şi mâini şi prosoape şi papuci. Şi nu ştiu turcii cum făceau ei când se porneau la luptă, dar sigur nu puteau întrece gălăgia de acolo. Ne-am strecurat, am găsit un pătrăţel de bancă liber, ne-am dat coate-n spate şi palme-n ochi cu colegele de vestiar până am reuşit să ne schimbăm şi am intrat în sală unde erau şi mai multe picioare şi mâini decât frunza şi iarba care erau oricum în inferioritate numerică încă de la vestiar, aşa cum am stabilit. Am ochit un alt pătrăţel, de parchet de data asta, că atât mai era liber în toată sala şi am aşteptat. Şi s-a făcut lumină dintr-o dată când a intrat el, antrenorul.
Să-nceapă zumbaaa fitneees. Şi porneşte muzica şi el pe podium, noi pe jos. Mai jos, nu pe jos. Mă uit în stânga, că-n dreapta era perete, tot rându’ de ele făcea fix la fel, fix în acelaşi timp cu el. Cum naiba? Mă uit în faţă, toate rândurile de ele făceau la fel, în acelaşi timp. În spate, hoopaaa, v-am priiins, şmecheriuţe mici ce sunteţi, v-aţi pus în spate să nu se vadă că habar n-aveţi. Fix ca mine şi prietena mea, în acelaşi timp, aceleaşi mişcări dar altele decât el şi restul de ele.

Mă uit la prietena mea cu disperare: pst, pst! noi sigur n-am greşit cursul şi n-am nimerit la un ansamblu care face repetiţii pentru un festival, ceva? Cum să ştie toate ele-le toate dansurile la perfecţie? Ea, deşi părea sigură pe ea la început, parcă a vrut să se-ndoiască şi să se gândească dacă şi data trecută, când a fost spectator, tot acolo a fost sau cu un etaj mai sus. Nu, era sigură că aici a fost dar şi-a amintit brusc că a uitat să-mi zică ceva: şi data trecută tot aşa erau toate cu sincron perfect.
Era treabă serioasă, cu coregrafie, cu stat în mâna stângă, făcut flotări cu degetul mic în timp ce piciorul drept era după cap. Până mă prindeam eu de mişcare, de cum să-mi arunc piciorul fără să-i scot ochii tipei de lângă mine, trecea la altă mişcare. El şi toată sala de ele. În afară de mine, de prietena mea şi de tipele din spate. La un moment dat m-am oprit, cu boticul pus. De draci. M-a şi ochit el, mi-a zâmbit, mi-a făcut semn regulamentar de încurajare şi tot ce-am putut să fac a fost să-i fac cu mâna. Aşa cum faci când trenul e pus în mişcare şi vrei să-i faci vânt să-l împingi.

După momentul ăsta de glorie, m-am enervat şi m-am pus pe treabă, am prins ceva mişcări din zbor, am mai şi nimerit şi 30 de minute mai târziu am simţit nevoia să ies în patru labe de acolo dar am ştiut c-ar fi cam indecentă ieşirea aşa că m-am abţinut. Prietena mea era zen, că ea nu s-a chinuit să prindă mişcările şi n-a simţit mare lucru, ea făcea doar mişcări stânga-dreapta, cam cum se dansa pe vremuri în dicoteci pe casablanca.
Aia mică a ei era în faţa podiumului, dansa de parcă era-n finală cu Mihai Petre jurat. Când s-a terminat ora eram ca după o baie-n piscină, tremuram şi îmi doream extrem de mult un lucru: ori să mor, ori să adorm instant. Dar ştiam că nu-i cazul aşa că m-am târât înapoi pe pătrăţelul de băncuţă şi am început iar schema cu coate şi pumni pe unde apucam să dau în timp ce încercam să barez coatele şi pumnii ele-lor de lângă mine care şi ele, nevinovate, nu doreau decât să se schimbe.

Pe drumul de întoarcere spre casă, prietena mea-mi spune că ea parcă ar vrea şi a treia zi să meargă. Aia mică a sărit: daaa, mami, te rog eu să mergem, te rog frumos, da, mergem că oricum tu trebuie să înveţi mişcările. Pfuaii, zdreng, bang, boom, a durut. Bine, mergem.
A treia zi, ne prezentăm la locul faptei dar în vestiar era linişte de mormânt. Se ţine moment de căutare a sinelui sau ce?, mă întrebam în sinele meu. Deschid uşa şi văd cinci ele, se îmbrăcau de parcă făceau balet, cu vestiarul tot al lor, fără niciun pumn sau cot pe nicăieri. Ce nu-i bine, ce îmi scapă?
În sală, vreo 6 ele. Ceee nu-i bine, ce îmi scapă? Se face lumină când intră ea, antrenoarea. Începe muzica şi văd mişcări normale, explicate, văd toate ele-le care stăteau să prindă mişcarea, nu văd coregrafii, nu văd o sală plină de ele care ştiu perfect mişcările, nu văd frunză şi nici iarbă, nu se aud păsărele şi nici cum suspină codru’ verde. 30 de minute mai târziu, aceeaşi senzaţie de semi-leşin, semn că muşchii mei lucrează şi coloana se distrează. Acelaşi efort dar cu faţă de om, nu de dansatori profesionişti. M-am prins atunci că el şi-a împărţit zilele săptămânii cu ea şi la el e nebunie de ele şi la ea nu e nebunie de ele. No, atât am mai putut gândi după atâta efort, nu-mi cereţi mai mult. Şi el e el şi ea e nevastă-sa 😀

Pe drumul de întoarcere spre casă, noi hotărâte că numai la ea vom mai merge, aia mică tăcută şi bosumflată. Ce-i cu tine, eşti obosită? Nu. Eşti supărată? Da. De ce? Aşa. Cum aşa? Aşa. Nu ţi-a plăcut? Nu. De ce? Că nu a fost frumos. Că e mai frumos cu nenea ăla. De ce, n-ai văzut ce frumoasă e antrenoarea şi ce simpatică e? Nu e aşa frumoasă. Eu la el vreau. De ce? Pentru că m-am îndrăgostit puţin de el, na.

Ce ziceam la început de copiii din ziua de azi? No, cam aşa.

Foto