„Bibelourile tot sunt jucării şi ele”

Mi-am amintit de replica asta din reclama TV într-una din zilele trecute când am fost, pentru câteva ore, dădacă pentru fetiţa de cinci ani a unei prietene. Primul lucru pe care l-a făcut după o inspecţie rapidă a casei a fost să inventarieze toate pluşurile pe care le am împrăştiate pe… peste tot. Şi nu-s chiar puţine că şi io-s copil şi am nevoie de jucării. 😀 Glumesc doar pe jumătate. Pluşurile alea sunt adunate-n timp şi păstrate ani de-a rândul, fiecare reprezentând un ceva care nu m-a lăsat nici să mă descotorosesc de ele, nici să le ascund prin dulapuri. Unul dintre ele, de pildă, este primit chiar de la mama fetiţei pe vremea când eram amândouă adolescente şi păstrat cu sfinţenie de atunci. Am voie să iau ursuleţul ăla? Da. Mă laşi să iau şi iepuraşul ăsta? Sigur că te las. Da’ pot să iau şi căţeluşul? Poţi. Pot lua şi broscuţa aia de acolo? Poţi lua tot ce vrei tu.

Bine, dar să ştii că pe urmă, după ce mă joc, le pun la loc. Bine, dacă vrei tu să le pui pe urmă de unde le-ai luat, aşa vei face. Dar acum ne jucăm.
După vreo cinci minute în care a încercat să înveţe un ursuleţ să danseze, am văzut cu coada ochiului cum a învârtit pe degete breteaua din cârpă de la rochiţa cu care era prevăzut iar bucăţica aia firavă de material a cedat de la cusătură. Ups, uite ce s-antâmplat. Te superi pe mine? S-a rupt puţin aici dar cred că nu din cauza mea, nu am tras de ea să o rup, cred că era descusută dinainte. Mă ierţi, te rog? Eu abia am atins-o şi s-a rupt.

Ăla a fost momentul în care am simţit că mi se face sufletul bucăţi dar nu de mila bretelei rupte. Am invocat în gând toate zânele parentingului modern, să mă ajute cu o idee măreaţă, să zic ceva inteligent copilului, să dau dovadă de stăpânire de sine, să dau o lecţie preţioasă de viaţă, să reacţionez după instrucţiunile care te ajută să spui exact ce trebuie, când trebuie. Simţeam cumva că poate e cazul să spun ceva din care copilul să înţeleagă ceva dar numai responsabilă cu dat lecţii copilului n-am putut fi când eram topită şi cu plânsu’n barbă de la cum a reacţionat ea. Îmi venea să iau o foarfecă şi să fac ursuleţul ăla bucăţi ca să-i arat că nu contează dar ştiam că asta chiar ar fi fost total greşit şi aş fi traumatizat copilul. Îmi venea să o iau în braţe şi să-i cer iertare că n-am fost în stare să cos breteaua aia să nu cedeze aşa uşor dar ştiam că nici asta nu o va face să înţeleagă prea multe. Şi zânele alea erau ocupate cu altceva că n-au dat semnale că ar fi primit cererea mea de ajutor.
Am concluzionat repede că nu-s eu în măsură să umblu la educaţia morală a fetiţei şi că eu am voie să mă las ghidată numai de suflet, că mămica ei ştie ce şi când trebuie făcut aşa că nu-i voi destabiliza eu copilul dacă nu transform un incident banal într-o filosofie de viaţă. Aşa că i-am spus că nu sunt deloc supărată, că ştiu că nu e vina ei şi că oricum nu mă voi putea supăra pe ea niciodată şi că nici nu s-a întâmplat nimic, de fapt, voi coase breteaua şi gata. Pam-pam.

Dar mi-am amintit aproape instant de copilăria în care, slavă îngeraşului meu, n-am fost tentată de bibelouri şi tot ce a însemnat jucărie-n casă a fost mereu la îndemâna mea, no matter what. Nu m-a chinuit prea mult curiozitatea de a descoperi ce se ascunde în interiorul păpuşilor şi erau oricum destul de rigide jucăriile noastre aşa că cele mai multe au rezistat eroic. N-am dezmembrat trenuleţe şi n-am decapitat păpuşi ca să aflu ce-i înăuntru dar nici de vezi să nu le strici nu-mi amintesc. Se mai stricau dar nu prea făceam intenţionat.
Îmi amintesc însă de nişte vecini care aveau copil de vârsta mea şi care ţineau pe dulap câteva jucării extrem de tentante. Două păpuşi şi un fel de bebeluş din plastic care făcea ceva, nu mai ştiu exact ce şi nici dacă era cu cheiţă sau baterii dar se mişca activat de ceva. Ei bine, alea erau comori nedescoperite pentru că de câte ori mergeam la ei auzeam aceeaşi bandă care ne spunea nu e voie cu alea că se strică, nu vi le dau că le stricaţi, nu e voie, alea nu-s jucării. Nu făceam decât să ne imaginăm cum escaladăm dulapul să ajungem la ele dar copilul vecinilor părea de-a dreptul îngrozit de idee, semn că a înţeles că acolo e teren minat, că e buba dacă se atinge de ele.

Mă întreb acum, scriind, ce soartă or fi avut păpuşile alea. Oare sunt şi acum la fel de neatinse? Ce farmec au jucăriile dacă nu-şi ating scopul pentru care au fost create? O jucărie e însufleţită de mânuţe de copil. Neatinse nicicând, rămân simple bucăţi de plastic ce rezistă-n timp dar ce folos?
La ce or mai folosi acum când, cu dor de copilul plecat să-şi facă o viaţă prin lume, vecinii mei încă se mai uită pe dulapul pe care au îmbătrânit nestricate dar râvnite ani întregi comorile alea. Zâmbesc la ideea de a încerca să plănuiesc o întâlnire cu ei şi de a cere acele jucării. Să le stricăm acum, adulţi, să ne răzbunăm dorinţa nicicând împlinită din cauza severităţii lor.

Am rupt şi eu rochiţe de păpuşi, am tăiat din părul negru sau blond, am mai desprins o mână încercând să plimb păpuşi. Dar le-am iubit şi mai mult aşa, imperfecte. A rămas undeva, într-o casă de bunică, o singură păpuşă neiubită. E perfectă şi acum pentru că o dată mi s-a spus să nu o stric şi am preferat să o las neatinsă deşi cel care mi-a spus nu-mi era apropiat.
În schimb, grijulie de fel, am păstrat două dintre păpuşile copilăriei mele şi când le scot din dulap şi-mi îndes nasul în hăinuţele cu care le-am îmbrăcat mă amăgesc că simt miros de mere coapte şi budincă pe care le pregătea mama cât eu făceam pe doctoriţa cu jucăriile mele. Şi îi iubesc uneia ochiul stâng defect şi ştiu şi acum de unde i se trage. Şi alteia, din cauciuc, îi ador mâna dreaptă de la care lipseşte un deget după o şedinţă de tăiat unghii sau o muşcătură pofticioasă, nu-mi amintesc exact.

Şi atunci, ce i-aş fi putut spune fetiţei care cu ochii puţin temători încerca să-şi ceară iertare că o bucăţică de material s-a desprins în mânuţele ei de copil plin de poftă de joacă? Cum m-aş fi putut supăra că după atâţia ani în care a fost păstrat, în sfârşit şi-a atins scopul şi a fost alintat de copilărie?

Îmi permit să dedic această postare tuturor jucăriilor copilăriei noastre, mai ales celor ajunse bucăţele. Aşa, înainte de 1 Iunie.

Voi aţi avut jucării „interzise”?

Foto

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Suflet pe poteci și etichetat , , , , , , , , , , , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

75 de răspunsuri la „Bibelourile tot sunt jucării şi ele”

  1. Nautilus zice:

    Eu aveam grijă de jucării. Tipul colecționarului 🙂 Acum regret că nu lucrez într-un muzeu.

    Pentru cazuri similare, o mostră de ”parenting” la mine:
    -Tati, am rupt din greșeală mâna la ursulețul ăsta!
    -Dă-l în fras.

    Apreciat de 1 persoană

    • Şi eu cam aveam. Dar aşa eram şi sunt construită, nu de frica unei reacţii.
      😀 😀
      Foarte bun sfat. Mă tem că data viitoare, când şi dacă va mai fi cazul, mă va întreba ce-i ăla fras. Dar mă voi descurca eu cumva.
      Mulţumesc!

      Apreciat de 3 persoane

  2. illusion zice:

    Și eu tot cu bibelourile mă jucam. Aveam mai multe și îmi imaginam subiecte „de epocă”, să zicem, cu contese, prințese… aveam chiar și un cal – ăla era Black Beauty șchiop de un picior (ghici cine i l-a rupt de mai multe ori și l-a și pierdut în cele din urmă?). Aveam chiar și o matrioșcă… aveam 😆

    Apreciat de 1 persoană

  3. Adriana zice:

    Am scris atat de mult despre subiectele copilariei, inclusiv despre jucariile de atunci și noi două – sora mea si cu mine – incat simt ca greu m-as putea repeta. Eu nu am avut jucarii multe, dar cand s-a nascut sora mea au inceput sa apara și sa le strice, bineinteles. Era mereu curioasa de interior, insa de departe, un „autobuz” portocaliu (vizionare, ce mai!) ne-a marcat pe amandoua.

    Locuiam intr-un loc unde erau vile de protocol, noi, bineinteles, intr-un demisol intunecos. Si am vazut, pe treptele vilei vecine, autobuzul. L-am furat, nene. L-am furat si ne-am jucat de-a soferul si taxatoarea, apoi l-am ascuns. A doua zi..zarva, acuze, am inapoiat autobuzul și, vazandu-ne tristetea, dupa un timp ni l-au inapoiat. Nu l-am mai vrut niciuna dintre noi. Joaca se terminase.

    Asa ca, as coase oricand o bretea, insa asta cu „nu-i voie”nu as aplica-o, dar ..ce stiu eu? …om fara copii. Habar nu am. Stii ce am eu din copilaria mea? Rochita cu floricele de cand aveam 5-6 ani, un body gros de bumbac de când eram bebe, niste saboti de lemn si piele, care se potrivesc la vreo 3 ani. Nu-mi amintesc sa fi purtat asa ceva. Ghete roșii cu doua numere mai mari, da, dar asta e alta poveste, de clasa intai. Scrisa si asta..candva…, te pup , potecuta. La fix amintirile tale, mi-ai intregit imagini, caci azi e zi ciudata la noi…

    Apreciat de 3 persoane

    • Pfuuu, m-ai emoţionat tare cu povestea autobuzului. Tare-tare.
      Am ezitat puţin cu replica pentru că ştiu că mămica fetiţei, deşi nu o creşte după cărţi, la fiecare mic incident îi explică exact unde, ce şi dacă a greşit. De pildă, seara, când a rezolvat ce avea de făcut şi a venit după ea, la un moment dat fetiţa a început să plângă. Era şi obosită, e drept. Ne-am speriat puţin pentru că se juca şi a sărit brusc în picioare izbucnind în plâns. A reuşit să spună printre sughiţuri că a înghiţit din greşeală guma de mestecat şi îi e frică că păţeşte ceva şi că mama ei se va supăra pe ea pentru că i-a spus că nu e bine să o înghită. Prima dată, mama ei s-a asigurat că se linişteşte, apoi i-a explicat că nu va păţi nimic grav dar şi că nu e bine să înghită guma pentru că şi că şi că. De aia cumva ştiam că fata ar fi primit un sfat bun din partea mamei dar eu nu ştiam ce să-i spun.

      Eu am costumaşul tricotat în care m-a scos din maternitate şi un costumaş mov purtat în clasa a 4-a.
      Mulţumesc, Adriana! M-au încălzit amintirile tale!
      Sper să fii bine, să se termine cu bine ziua asta ciudată!

      Apreciat de 3 persoane

  4. Ella zice:

    Ce fain ai povestit … ♥
    Eu mai am si acum ursuletul meu de cand eram mica… nu-ti spun varsta ca e .. antic, dar il am si acum! Aproape ca nu mai are plus pe el pentru ca a mai dormit cu înca 3 copii, dupa mine, dar toata lume a îl iubeste.. Daca întrebi copii toti spun aaa… ala e ursul lui mama dar si al meu! :))
    Nu am interzis niciodata vre-o jucarie si nici mie nu mi-a fost interzisa vreuna. Am Barbie tunse scurt sau fara par, monstrii facuti cu oje si masini fara roti, dar toate sunt amintiri… cum sa le aruncam? 🙂 Bine ca mi-a amintit ca fac o postare cu ursul meu! In „epoca de aur” pe toti ursii îi chema Martinica… deci si pe al „nostrum”! 🙂
    Saptamana minunata, Potecuta!

    Apreciat de 2 persoane

    • Ce frumos, ursuleţ cu tradiţie, mângâiat de mai multe generaţii. Abia aştept postarea!
      Eu am două păpuşi negre. Mama a fost pasionată de ele şi le-a păstrat de când era prin liceu. Nu le-am stricat deşi numai cu ele mă jucam la un moment dat. Păstram jucăriile, eram grijulie dar tot au mai mult farmec cele stricate puţin.
      Seară frumoasă, Ella!
      Îţi mulţumesc!

      Apreciat de 1 persoană

  5. tink3rbe11 zice:

    Nu am avut multe jucarii,doar o papusa odata demuuult care a ajuns in flacarile sobei ca si pe atunci era stres doar ca se numea altfel,si a urmat o alta la un Mos ,o Sanzaiana de juma’ de metru ,dar care am piedut-o undeva in pragul casatoriei mele….e un cliseu lipsa cu papusa aia! De altfel jucariile mele erau copacii,albia Cracaului, lanurile de lucerna ce se culcau ascultatoare la picioarele mele,sau scaunele intoarse ce purtau loc de ” autobuz „,garla cu apa ce curgea in fata portii trecand pe sub pod, si…..Doamne cate ar mai fi….

    Apreciat de 2 persoane

    • Tot ce ai descris tu ţi-a fost leagăn al copilăriei şi cred că au fost mai preţioase decât o jucărie. Atunci poate nu. Dar grădinile în care ne urcam pe lemne să dăm spectacole, pietrele pe care le aşezam în linie să ne fie spectatori ne-au pus imaginaţia la treabă şi ne-au ajutat mult.
      Mulţumesc frumos, m-ai purtat departe, pe cărări de care mi-e nespus de dor!

      Apreciat de 2 persoane

  6. Mugur zice:

    Am avut tot felul de jucării, de la sticluțe de parfum goale, până la mașinuțe sau jocuri de construcții. Fără restricții, că doar erau ale mele. Și cea mai mare plăcere a mea era ca, după câteva ore de joacă, să văd ce se află în interiorul lor. Unele au revenit la starea, cât de cât, inițială, altele… Poate de acolo mi se trage simțul mecanismelor pe care-l am azi. 😀

    Apreciat de 2 persoane

  7. doar nicole zice:

    Bibelouri, da, și eu mă jucam cu ele, împreună cu sora mea, ce povești mai inventam, cât ne distram… și cu pufoșenii, păpuși, câte și mai câte! 🙂 Cât despre jucării interzise, nici vorbă, deși… poate doar dacă simțeam noi cumva că anumite minuni sunt oarecum speciale, le asociam cu ceva, și nu doar cele de mai sus. Putea fi orice, de la un muțunache nostim care nu semăna cu nimic, poate chiar și de plastic, până la… o mingiuță mai aparte, un penar colorat sau o mini-agendă. Dar și când le „atingeam”, sau se stricau pe nepusă masă… ce tragedie! Căt se chinuia mama să le rezolve, resusciteze… pentru că, să cumpărăm alta, sub nici o formă nu mai era același lucru. Ceea ce trecuse prin joaca noastră grozavă… le lipeam noi personalitate, culoare, zâmbet, sau lacrimă, acolo undeva unde se simte și-acum, încât erau aproape ca sfinte, tare dragi! Rareori am recurs la… hai, la magazin, luăm alta! : ))

    Apreciat de 1 persoană

    • Absolut corect! Nu se rezolva nicicum o stricăciune cu las’ că luăm alta. Nu, clar nu era acelaşi lucru! 😉
      Hehe, îmi imaginez câte jocuri aţi inventat voi două. Cumva, regret că n-am avut fraţi. Dar cred că am făcut cât doi la capitolul invenţii 😀

      Apreciat de 2 persoane

  8. Iosif zice:

    Potecuta draga,ai un Suflet asemenea unui bibelou pretios si sensibil.Chiar si aceste cuvinte le scriu cu teama de a nu-ti provoca vre-o zgârietura.
    O noapte linistita !

    Apreciat de 1 persoană

    • Iosif, nu ai fost ironic acum, aşa-i? Doar întreb.
      Mulţumesc!

      Apreciază

      • Iosif zice:

        Cred ca n-am sa mai comentez pe blogurile în care sunt mereu suspectat de ipocrizie si/sau ironie. Nu vreau sa ranesc pe nimeni,iar daca unele comentarii nu-mi sunt întelese sau gresit interpretate e tot vina mea,pentru ca scriu ce-mi dicteaza inima.
        Te asigur ca niciodata n-am fost ironic decât cu cei care m-au jignit,însa si atunci am utilizat ironii fine,fara resentimente,deoarec eu sunt sigur ca nu exista om perfect si ca toti gresim,constient sau iconstient fata de semeni,însa „a gresi e omeneste.”
        „…si ne iarta noua gresalele noastre precum iertam si noi gresitilor nostri.”
        Eu cred în aceasta reciprocitate,draga Potecuta !

        Apreciază

        • Nu te-am acuzat, doar am întrebat.
          Ok, n-ai fost. Atunci îţi mulţumesc frumos!

          Apreciază

          • Iosif zice:

            Crede-ma,draga mea, ca-ti înteleg perfect suspiciunile justificate în virtual,iar versurile scrise de mine în articolul precedent,confirma regula.
            Sa fii iubita si fericita !

            Apreciază

            • Tocmai asta e problema mea. Că nu suspectez pe nimeni, că am încredere oarbă-n oameni, inclusiv în cei pe care nu-i cunosc. Şi că mă dezamăgesc teribil clipele-n care mi se demonstrează că m-am înşelat. Cam ca la articolul precedent.
              În continuare cred că a fost o scăpare din partea ta şi am uitat deja incidentul aşa că hai să mergem mai departe fără să mai amintim de asta.

              Apreciat de 1 persoană

            • Iosif zice:

              Daca m-ai cunoaste în realitate,ti-ai schimba perceptia despre mine cu 180° ! 🙂

              Apreciază

            • E valabil pentru toţi cei despre care spui că se ascund după id-uri înşelătoare 😉

              Apreciază

  9. Irina zice:

    Eu eram foarte ordonată și grijulie cu jucăriile mele. Dar când veneau în vizită verii mei, făceau prăpăd. Îmi amestecau puzzle-urile, îmi răsturnau toate jetoanele. Îmi amintesc o scenă în care eram aplecată asupra jucăriilor, ca o cloșcă apărându-și puii, și strigam să nu se apropie 😆 . Nu mi-a plăcut să desfac lucruri niciodată sau sa fac dezordine. Mă durea inima de orice jucărie stricată. Interdicții nu aveam, poate doar una, să nu fardez păpușile cu pix sau carioca. Am machiat-o numai pe una, pe furiș 😆 . Potecuțo, știi că sunt și acum nu numai părinți/bunici, ci și educatoare care țin jucăriile neatinse pe rafturi? De bibelouri, așa, ca dovadă ,, vie” a autorității pe care o au în fața copiilor. Acele jucării sunt folosite numai la ocazii special, eventual cât se fac două două-trei​ fotografii și stricta supraveghere a doamnei, nu cumva sa li se niste vreo scamă. 😉

    Apreciază

    • Oh, draga de tine, îmi imaginez cum încercai să îţi aperi jucăriile. Eu am fost ferită de episoade din astea că nu am fraţi şi nici veri primari iar cei mai îndepărtaţi ori nu erau născuţi ori erau mult prea mici şi oricum nu locuiau în oraş aşa că nu ne vizitam prea des. Iar cu prieteni nu aveam treabă că erau cei mai mulţi cam ca mine, adică grijulii. Dar am avut o răţuşcă de plastic care, trasă de aţă, cânta, îşi mişca aripioarele şi ochii. Tare faină. Ei, cum intra un copilaş la noi în casă, tata îi înmâna răţuşca. Şi cum orice copil are instinctul ăla de a trânti tot ce prinde, de câte ori dădea cu ea de pământ simţeam că mă sufoc. Din fericire a rezistat, săraca, şi e cât de poate de în formă şi acum.
      Offf, serios? Păi şi care-i explicaţia? Le ţin pentru moştenire sau cum?

      Apreciat de 1 persoană

      • Irina zice:

        Le vor neatinse din aceleași motive pentru care vecinii de care spuneai tu țineau acele jucării ferite de copii. Doar așa, de bibelouri, să fie întregi în caz de inspecție, să fie frumos și ordine în casă etc. Sindromul „caselor de la față nelocuite”, în care se intra doar la nuntă și la înmormântare. 🙂

        Apreciază

  10. Irina zice:

    Offf, am scris grozav de dezordonat! Nu eu, tableta! 😆

    Apreciază

  11. Diana zice:

    N-am avut jucarii interzise 🙂 si n-ar fi putut ramane asa decat de le tineau in alta casa. 🙂 Ne-am jucat si cu bibeloruri, si cu flori si cu… orice parea potrivit in jocul dintr-un moment anume. Am stricat jucarii?! O-hooo! 🙂 Unele le demontam, sa vedem cum sunt inauntru, apoi le montam la loc, daca se mai putea – ne ajutau si parintii sa le (re)montam. De cele mai multe, insa, aveam grija – pentru ca le voiam pentru mai mult timp, nu pentru ca eram „avertizate”. 🙂
    Si eu am o „trupa” de pluşuri! Nu le am din „frageda pruncie” dar unele sunt tare vechi, iar unele tare noi. 🙂 La varsta asta am constatat ca jucariile mele preferate sunt cele din pluş. 🙂
    Noapte buna, si zi frumoasa! 🙂

    Apreciază

    • Până la urmă era şi asta parte din farmecul jocului: demontarea şi remontarea de jucării. Eu nu am fost prea tentată de asta deşi am avut câteva jucării care păreau mult mai atractive pe dinăuntru 😀
      Daaa, şi mie-mi plac pluşurile şi îmi cumpăr şi acum. Ultima achiziţie e şi pe potecuţe, pe undeva. Un urs croşetat tare drăgălaş.
      Zi frumoasă, Diana şi îţi mulţumesc!

      Apreciază

  12. Suflet zice:

    Wow, ungi la suflet cu vorbele tale calde, multumesc 🙂 N-am avut jucãrii interzise, din fericire, multe pãpusi am tuns, am stricat, le machiam cu… carioci. Unele au ajuns aproape chele si cu ochii defecti. Ah, da, mi-am amintit. O datã, când am fost la niste vecini aveau un papagal mare de jucarie, verde care repeta ce spuneai. Ei l.au luat fãrã sã spunã nimic când nu eram de fatã. Am suferit putin atunci…

    Apreciază

    • Şi păpuşile nu ripostau nicicum? Acceptau toate tratamentele tale? 😀 😀
      Of, ce tare cred că te-a afectat atunci… Ce i-ai fi putut face papagalului dacă te lăsau să te joci cu el?
      Asta e ca şi cu săpunurile primite din Germania şi ţinute-n vitrină. Aveau nişte vecini de la bunici unul în formă de castravete, cu miros la fel, era ca din gel, transparent. O raritate pe vremea aia. Sigur că nu aveam voie să ne atingem de ele, erau numai pentru ochii musafirilor. Până am ajuns la el, eu şi fata vecinilor. Şi am muşcat din el 😀 😀
      Îţi mulţumesc, draga mea!

      Apreciază

      • Suflet zice:

        Ce mi-ar fi făcut dacă ar fi prins viață.. :))) Ultima păpușă pe care mi-am luat-o, prin clasa a8a cred, pe aia am tratat-o cel mai bine, era în stare bună. Am încă și multe jucării, ursuleți, păpuși de atunci în stare foarte bună, poate au fost mai rezistente ori m-au plăcut prea mult 🙂
        Hahaa 😀 Și ați și înghțit din el?

        Apreciază

        • Erau şi rezistente, e drept. Dar dacă am fi vrut, le-am fi „dovedit”. Deci dacă au rezistat înseamnă că le-am cruţat noi 😀
          Nu, nu l-am mâncat. Dar a fost prea tentant mirosul, am muşcat şi am lăsat aşa, cu urme de dinţi 😳

          Apreciat de 1 persoană

  13. Un elicopter cu baterii, în anii ’60. Eram la Techirghiol și toți copiii îl priveam cu jind prin geamul mereu închis al vitrinei. Niciodată nu am fost lăsați să ne jucăm cu el, dar am auzit povești în care se spunea că poate zbura.

    Apreciază

  14. fosile zice:

    Am avut tot ce mi-am dorit, ca şi copil, dar lipsea altceva şi în afară de un avion cu arc care se dădea peste cap şi de trotinetă ( cu roţi cu cauciuc cu cameră şi cu frînă) am preferat să-mi las imaginaţia să zburde prin curte, prin pivniţă şi mai ales prin parcul oraşului, care era la capătul curţii noastre.
    Ceva mai tîrziu, adolescent, mi-am ales singur jucăriile .
    Am strîns şi eu maşinuţe.Aveam la un moment dat o mare colecţie care, încet încet s-a rărit căci le ieşeau ochii din cap nepoţeilor mei cînd le vedeau şi era atîta fericire în ochii lor cînd le primeau de la mine şi le strîngeau în braţe.
    Cu am scris aici https://fosile.wordpress.com/2011/07/30/banii-de-buzunar/ ,îmi ofeream ce îmi plăcea, dar din cauza multor mutări şi altor situaţii nu s-au păstrat.Au rămas amintirile.Frumoase.
    Mă joc şi acum.

    Apreciază

    • Am editat linkul pentru că nu mergea înainte, sper că am făcut bine.
      Era o glumă, nu mi-o amintesc exact dar încerc să reproduc din memorie: „diferenţa dintre jucăriile băieţilor şi cele ale bărbaţilor e dată numai de preţul lor”. Şi asta s-a confirmat când, în casa unui prieten de-al tatălui meu, ni s-au arătat „jucăriile” maşinuţe pe care le colecţiona şi când am auzit cât costă un exemplar am înţeles ce înseamnă cu adevărat o pasiune.
      Mulţumesc pentru împărtăşirea „jocului”! Zi frumoasă!

      Apreciază

  15. Ana zice:

    Bine procedat!
    Evident ca si io am tuns papusi, le-am cusut haine, imbracat, dezbracat, baie…etc etc…Dar nu le stricam.
    In schimb bibelourile erau niste chestii pe care le uram visceral…mai ales o balerina, superba, un bibelou austriac, cred, lucrata cu atata grija la detaliu…de ziceai ca e vie…pe aia o iubea mama imens…cand ma punea sa o sterg de praf era ca pe ace….asa ca atunci cand surorile mele au scapat-o din greseala (?!?!?!) a fost incununarea suprena a rugilor mele adresate tuturor fiintelor celeste de a vedea obiectu disparut, pe veci, din viata noastra…asa ca acolo inainte ori stergea mama praful pe bibeloaie ori erau scapate din greseala de se faceau bucatele iremediabil de lipit…

    Apreciază

  16. mcooper801 zice:

    Minunata povestioara ta, draga Potecuta….O zi cu mult senin in suflet! 🙂

    Apreciază

  17. psi zice:

    colecție (a se citi maldăr) de plușuri am și eu. cumva, judecând după cât ți-a plăcut lady hamilton bukovski cea venită din cracovia, am bănuit că ne asemănăm la plușuri. 🙂
    iar ca jucărie interzisă am o păpușă îmbrăcată în port popular cusut de mână. portul în sine e o bijuterie, dar pentu că n-am avut voie să mă joc cu păpușa lili, mi-e străină. i-am retezat cozile de ciudă cândva…

    Apreciat de 1 persoană

  18. noradamian zice:

    O mică experiență tare frumos povestită, cu morala implicită, care răscolește în lada cu amintiri… într-adevăr, iubim jucăriile cu vechi „cicatrici” mai mult decât pe cele neatinse. 🙂

    Apreciază

  19. Alex zice:

    Emoționantă postare, dragă Potecuță. Ai reușit să ne faci să ne gândim la copilărie, la clipele frumoase de atunci, la jucăriile noastre dragi. Eu am fost foarte atent și grijuliu cu jucăriile mele (și așa am rămas cu toate lucrurile mele și nu-mi place când cineva îmi strică ceva). Mă jucam frumos cu ele și le așezam mereu în ordine, cu drag. În schimb, când s-a născut fratele meu mai mic, mi-a stricat în scurt timp toate jucăriile. Și acum țin minte un avion mare, cu baterii, care se învârtea frumos pe covor, cu luminițe aprinse. O minune de jucărie, pentru acei ani. Fratele meu l-a „reparat” cu un ciocan, de l-a făcut praf! Mama mea a păstrat în podul casei, într-un sac, toate jucăriile care au supraviețuit acelor ani și ni le-a arătat acum 2 ani, când am venit la părinți cu copiii noștri. Ne-am amintit de ele și ne-am jucat cot la cot cu cei mici!
    Jucării interzise nu am avut, iar bibelourile erau în sufragerie și nu ne tentau.
    Numai bine, dragă Potecuță! 🙂

    Apreciază

  20. -X- zice:

    Din fericire nu am avut jucarii interzise. Nu ma tentau jucariile dar ma atrageau capacele, suruburile sau tot felul de unelte si ustensile gasite prin casa.
    Tin minte ca am taiat fara mila partea din spate a capului unei papusi cu par negru si ochi albastri daor pentru a vedea cum functiona mecanismul care facea sa se inchida ochii atunci cand o tineam in pozitia culcat 🙂

    Apreciază

  21. Fabiola Ion zice:

    Uite, eu de frica de a nu strica, nu m-am jucat cu un căluţ de porţelan după care mă eram moartă. Îl ştergeam de praf pe îndelete, în schimb. Jucării am avut puţine şi mi-a fost drag să am grijă de ele. Legea compensaţiei (dacă există aşa ceva) a avut grijă cu buburuzele mele atât de mult, încât uneori mă minunez de câte au putut să aibă parte. Cea mare, ca mine, grijulie, cea mică a mai stricat câte ceva, dar nu exagerat.

    Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s