Ca o părere…

Mi s-a părut că aud un glas care
mă striga,
mă chema,
mă alinta.
Prin el,
şi numele meu dar şi cuvintele
aveau o sonoritate aparte,
păreau mai melodioase,
mai duioase, mai altfel.
Am alungat gândul,
i-am spus că e doar ploaia care bate-n geam
şi am vrut să-i demonstrez că se înşelase
deschizând larg fereastra.
Dar ploaia-şi încetase căderea

Mi s-a părut că simt un gând care-mi sărută fruntea
şi-mi mângâie clipa de nesomn.
Am alungat şi această părere,
i-am spus că e doar vântul iscat în dimineaţă
şi am luat-o de mână să-i arăt
cum se unduiesc copacii în bătaia lui.
Dar m-am trezit singură-n strada
neatinsă de adiere.
Vântul îşi încetase zbaterea

Mi s-a părut că simt un vis, ca un dor
care mi s-a aşezat pe umărul stâng
căutând şoapte care să-i fie cuib în seară.
Doar ţi se pare,
mi-am spus
e doar un fluture,
nu e vis
şi nu e dor.
Dar imediat mi-am dat seama
că-i prea devreme pentru fluturi
şi fluturii nu-şi fac cuiburi
pe umeri stângi.
Şi-atunci am rechemat primul gând
şi i-am dat dreptate.

Foto