Cincizeci de rânduri ale potecuţei

Am văzut, plimbându-mă prin căsuţele din jurul potecuţelor, un fel de leapşă în care trebuie să spui cincizeci de lucruri despre tine. Primul gând, mai sprinten şi mai gălăgios, a strigat: „cincizeci? Atât de mult? Ce-aş putea să scriu în dreptul tuturor liniuţelor? Însă imediat după ce s-a liniştit şi şi-a încetat revolta, am simţit cum un altul, mai timid şi mai micuţ, s-a apropiat pe vârful picioarelor, m-a tras de mânecă, mi-a făcut semn să mă aplec şi mi-a şoptit: „indiferent câţi ani îţi stau în spate şi câţi sunt în faţă, cu tot ce-ai strâns sau ai pierdut, se cheamă c-ai trăit o viaţă. Şi-atunci cum poate să îţi pară prea mult să-nşiri numai cincizeci când asta-nseamnă doar un strop din toată marea care eşti?”. I-am dat dreptate. Şi totuşi, cum aş putea să aleg? Şi ce-aş scrie ca să pot, la finalul celor 50 de rânduri să spun asta-s eu? Pot alege corect ceea ce mă defineşte? Ar fi drept să aleg o plimbare-n parc în detrimentul unui film? Când vorbesc despre lucrurile care-mi plac, aş putea enumera doar câteva fără să simt că am lăsat deoparte ceva esenţial? Şi dacă aş scrie numai pentru mine, ştiind că nimeni nu va citi vreodată, ce-aş alege să scot în evidenţă? Nu, mi-ar fi imposibil. Bine că nu mi-a dat nimeni leapşa. 

Mai bine să…

spună luna despre mine
mi-e cel mai loial confident
şi ştie poate cel mai bine
s-asculte şoaptele atent
Îmi ştie şi zâmbet şi lacrimi
şi gânduri, doruri şi păcat,
iluzii croşetate-n noapte
să-i ţină visului de cald
I-am plâns pe umăr şi spre ziuă
o conduceam până în prag
şi rămânea numai o umbră
cât gămălia unui ac

Să spună cărţile de mine
de câte ori le-am mângâiat
şi-am pus cu grijă între file
simţiri, ca floarea, la presat
Sau când mă regăseam prin rânduri,
cuvinte-nşirate-nţelept,
de parcă m-aş strâns pe mine,
strângeam coperţile la piept

Să spună despre mine drumul
ce paşii mi i-a legănat
-în anii ce-au zburat ca fumul-
cât dor pe umeri am purtat
tot rătăcind şi căutând
cărări mai drepte şi mai line
mai revenind şi mai plecând
sau mai pierzându-mă pe mine

Să spună ploaia despre mine
de câte ori m-a ‘mbrăţişat
şi câte-oftaturi sau suspine
cu stropii reci mi le-a spălat
În câte zile am chemat-o
şi-n câte nopţi i-am povestit
de câte ori am întrebat-o
„de mine şi-o fi amintit?”

Să spună dorul tot ce ştie
de vrea să povestească-odată
ce sunt şi tot ce-i despre mine
ce-am fost, ce n-oi fi niciodată
Să-nşire gânduri la fereşti
trimise-n nopţi fără de vise
sunt mii, nu numai vreo cinczeci
sunt şi-nflorate dar şi ninse
Să spună despre depărtări
spre care-adesea a zburat
mai plin de soare şi cu zâmbet
sau mai cu ploi şi-nfrigurat.

Şi rânduri sunt acum 50. S-ar fi putut poate mai bine
nu ştiu de ele v-au plăcut dar ştiu că este despre mine 😀

Foto