Ne jucăm?

V-am mai spus eu cândva, când v-am rugat să mă luminaţi la o problemă cu multe nume şi detalii, că-n liceu mi-a plăcut mult logica dar cred că de fapt mi-a plăcut mai mult profa că era fascinantă în „nebunia” ei. Vorbesc serios. Nu vă pot explica dar avea reacţii şi gesturi destul de ciudate cu toate că era mai calmă şi blândă decât definiţia calmului şi a blândeţii. Ciudat, cum am şi spus. Pe lângă materia în sine, îmi plăceau teribil problemele pe care le primeam la clasă sau ca temă de acasă. La finalul fiecărei ore, ne spunea o problemă, o poveste iar noi, ca să aflăm ce s-a întâmplat de fapt, formulam întrebări la care să se poată răspunde doar cu „da” sau „nu”. Dacă nu reuşeam, se amâna pe data viitoare de ne storceam minţişoarele să aflăm soluţia până la următoarea oră. Poate jucăm o dată şi aici. Am găsit întâmplător două dintre problemele „rapide” pe care le primeam ca un fel de concurs în genul cine răspunde primul şi tare m-am amuzat amintindu-mi cum ne străduiam să găsim primii soluţia. Sunt puerile, nu zic nu. Dar şi noi eram! Şi, cum spuneam, erau din genul celor fulger, nu era timp mult de gândire.

1. Într-un sat locuiesc nouă fraţi. Unul mătură în curte, al doilea mănâncă, al treilea doarme, al patrulea joacă şah, al cincilea e pe câmp cu animalele, al şaselea scoate apă din fântână, al şaptelea citeşte, cel de-al optulea se dă pe bicicletă. Ce face ultimul?

2. 0, 1, 2, 3, 4, 5, 6, 7, 8, 9 – e ordinea firească a acestor numere. Totuşi, la fel de firesc e şi 5, 2, 9, 8, 4, 7, 6, 3, 1, 0. De ce?

Şi bonus, că prea simple-s primele 😀 Voi câţi tigri vedeţi aici?

Da, mi-e dor de orele de logică, ci să şi fac? 😀

Sursă foto: 1, 2