Gând pe filă de jurnal

Azi… vineri. Mda, am început cu stângul. Dar ce-ar fi atât de rău în asta? La o adică, în dansul în doi sau doar la un simplu pas în doi, chiar e indicat să fie şi-un prim pas făcut cu stângul şi un alt prim pas făcut cu dreptul. Pentru echilibru. Sau doar pentru armonie. Da, dar aici e vorba de cuvinte, nu de dans, nu de coregrafie, nu de mişcari studiate, nu de ieşiri din ritm. Poate doar din decor dar nici asta nu e universal valabil. Cuvintele pot călca pe picior şi dacă le aşezi cu grijă, fie pe portativul unui gând, fie doar pe clape de pian. Când crezi că ai găsit sau doar ai simţit muzica, se rostogoleşte câte unul şi te scoate în afara ringului. Sau doar din rutina fredonată pe aceleaşi acorduri. Sau se trânteşte pe podea şi se-mprăştie-n consoane şi vocale şi rămâi ancorat în realitatea clipei de teamă să nu le amesteci cu tălpile prea găbite sau prea apăsate şi să le încurci sensurile, denaturând mesajul. Sau îţi ţii respiraţia ca să nu te înţepi în nonsensul semnelor de punctuaţie. E posibil şi asta. Aşa piere un cuvânt. Se topeşte-n litere şi-şi lasă privitorul să-l recompună. După plac sau doar după nevoi. Rareori va reuşi să-l recunoască aşa cum s-a vrut a fi. Poate că de aia noi, oamenii, nu avem aripi. Pentru că avem cuvinte. Şi uneori, de cele mai multe ori, pot fi substitutul perfect. Dacă le ştim alege pe cele potrivite… iată zborul!
Nu ştiu de ce-am ajuns aici, era vorba doar de azi. Da, azi… încă vineri.

Afară… două anotimpuri se-ntrec în a-şi ocupa teritoriul şi niciunul nu pare dispus să cedeze. Primăvara a fost prea firavă de data asta. A venit peste noapte, cu toate ale sale agăţate de rochiţa-i vaporoasă, ne-a ademenit cu verde crud şi arome îmbietoare şi apoi s-a lăsat învinsă de rămăşiţele albului geros şi ne-a făcut un semn timid de rămas bun. Am asemănat-o cu un actor bătrân care urcă pe scenă ca să mai dea publicului o fărâmă din tot ce-a fost cândva, să-l mai bucure o clipă, să-l mai înveţe un vers, să-l mai mângâie cu o replică sau cu un gest, ambele atent studiate în nopţi fără de somn, singur în faţa oglinzii. Dar publicul e prea grăbit şi plictisit şi el prea obosit de ani ca să mai poată striga, să cuprindă şi să acopere foşnetul sălii. Şopteşte gâtuit şi roagă doar un moment de atenţie dar nimeni nu mai e dispus să facă asta. E prea şters şi prea adus de spate pentru aşteptările celor din faţă. Îl dor luminile prea aspre care nu fac decât să-i evidenţieze cutele lăsate de fiecare rol jucat. Nu vrea decât să-i dea fiecăruia câte un strop din ce e el, crezând că aşa nu va dispărea nicicând. Bietul de el, nu ştie că va cădea-n uitare înainte de căderea cortinei. 
Asta cred că s-antâmplat şi cu primăvara. A venit prea-nflorată, prea dintr-o dată, prea înmiresmată şi s-a speriat de cum n-am ştiut să o primim. Sau a fost doar un moment de rătăcire şi dezamăgire şi până a-nţeles, ne-a mai lăsat puţin de iarnă. Cât să ne amintim că nu ne mulţumeşte mai nimic. Acum vrea să lase vara să-şi întindă braţele şi e posibil să ne plece de tot. Liliacul pare că vrea să compenseze toate florile pierdute mult prea repede-n vânt şi acoperă cu totul străzile încremenite. E un amestec ciudat dar nu ştiu dacă e mai de condamnat decât amestecul din noi.

Mă gândesc… cum ar fi dacă, în loc de atât de recele curriculum vitae, s-ar cere un fel de radiografie a amintirilor noastre? Oare amintirile păstrate n-ar putea spune despre noi mai multe şi mai bine decât o face înşiruirea aia de ani de studiu, de diplome, de ani de înregimentare-ntr-un program fix şi strict, cu bonuri de masă şi prime de sărbători? Sigur, câştigurile astea materiale nu se trec în CV dar se pot deduce. Nu cumva teancul de diplome înşirate pe subpuncte pe foile A4 e incapabil să ne definească la fel de bine cum ar face-o amintirea momentului, cu tot cu emoţiile trăite, în care am primit acea diplomă? Nu cumva anii în care-am fost angajaţi la acele multe companii sau instituţii, scrişi cu litere îngroşate sau înclinate, nu pot spune nimic despre renunţările sau compromisurile făcute „în cinstea lor”? Despre împlinirile sau umilinţele trăite acolo, despre bucuriile sau dezămăgirile simţite în cele opt sau mai multe ore regulamentare? Nu ar fi înşiruirea asta de amintiri mai aproape de ceea ce suntem noi, ca oameni, decât CV-ul?

Citesc… printre rânduri şi-mi încălzesc palmele deasupra frazelor cu flori albe sau roz, roşii sau aproape mov. Spaţiile dintre rânduri ascund vise împlinite.

Ascult… pe repeat ASTA. Şi tare-mi place.

Unul dintre lucrurile mele preferate… să cioplesc gânduri albe din taste negre, să desenez idei venite să-ndulcească puţin cafeaua băută-n zarva făcută de vrăbii sau rândunici. Dar cred că vă plictisesc. Nu ştiu de ce am impresia că fac asta. Vă plictisesc?

O imagine pe care vreau să o împărtăşesc:Sursă foto: 1, 2

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Suflet pe poteci și etichetat , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

29 de răspunsuri la Gând pe filă de jurnal

  1. Oana zice:

    Dumnezeu să-ți păstreze mintea luminată. Și sufletul la fel…
    E tot ce pot să spun după ce te-am citit. A ajuns textul tău într-un anume loc și… n-am alte cuvinte decât cele de mai sus.
    Și nu, nu ne plictisești.
    Blânde să fie anotimpurile tale!

    Apreciază

  2. Ella zice:

    Stai! Stai sa-mii revin un pic, pentru ca am apasat pe butonul fermecat , „un piccolo” … si stii ceva?! Ai intrat fara sa stii „cu cizmele”, cum s-ar zice, in viata mea sentimentala (si te iubesc ptr asta! zau ca da!)… si e asa de mult de atunci… Eram si eu si Drupi tineri …da rau de tot! 🙂 Poate revin, dar nu ma pot „desfasura” aici! 🙂 Pupici! ❤

    Apreciază

    • Mă bucur nespus de mult că am atins, fără să ştiu, o coardă sensibilă, că am deschis cutia fermecată cu amintiri de ieri sau de mai demult.
      Aştept să „te desfăşori”. Nu aici dacă nu poţi, poate la tine, în căsuţa ta.
      Mulţumesc frumos, Ella! Noapte liniştită!

      Apreciază

  3. Iosif zice:

    Potecuto draga,cu aceasta ilustrata de poveste si melodia lui Drupi,iar ai stârnit copilul din mine si cred ca am sa trec la recititul basmelor lui Petre Ispirescu.Cine stie ce efecte benefice,sufletesti,vor avea povestile citite prin perspectiva perceptiei actuale ? 🙂
    Frumoasa calatorie spatio-temporala în gândurile tale !

    Apreciază

    • Să ştii că vor avea efecte basmele recitite acum. Am avut cândva, „temă de casă” la unul dintre cursurile din facultate, să citim un basm şi să-i facem un fel de rezumat. Tuturor ni s-a părut ciudat dar am realizat cât de tare ne-am înşelat şi cât de bine ne-a făcut asta.
      Mulţumesc frumos, Iosif!

      Apreciază

      • Iosif zice:

        Pai eu de pe la 10 ani,când am citit si recitit „Tinerete fara batrânete si viata fara de moarte”,am realizat si crezut,ca Viata eterna exista,si ca este o realitate pe care fiecare muritor care-si doreste sa fie tânar si fericit pentru eternitate, trebue sa o caute, iar odata gasit acest Izvor de apa Vie,tainic,va constientiza întinerirea,renasterea sufleteasca,si va consuma zilnic apa acestui Izvor datator de Viata autentica,fericita,eterna,într-o noua dimensiune a perceptiei (celallt tarâm) ceresti,atemporale.
        „Dar oricui va bea din apa pe care i-o voi da Eu în veac nu-i va fi sete,ba înca apa pe care i-o voi da eu se va preface în el într-un izvor de apa,care va tâsni în viata vesnica.” (Ioan 4:14)
        Un weekend etern si fericit !

        Apreciază

  4. doar verde zice:

    Mie mi-ai adus liliac şi e suficient! Cuvintele-ți-gânduri, mângâie amintiri..

    Apreciază

  5. ane zice:

    Incantare.Multumesc!

    Apreciază

  6. Ana Vlad zice:

    Bineînțeles că amintirile păstrate spun totul despre noi, dar eu nu le-aș împărtăși cu orișicine, mai ales cu cei care m-ar înregimenta în continuare. Ciudat, oameni sunt și ei, din amintiri sunt făcuți.
    Frumos ai scris, Potecuța! Miroase a liliac, simți?

    Apreciază

  7. Ana G. zice:

    Tu nu poți plictisi niciodată! Mereu scrii atât de frumos, încât ne atingi sufletele. Şi îmi eşti tare, tare dragă.

    Apreciază

  8. Să ne plictisești? Glumești! Uite că și rimează. 😀
    Scrii minunat, și trecerea asta de la ziua de vineri, litere și orchestrație, primăvară și amintiri e gingaș și delicat și poetic. Și nu mă mai satur. 🙂

    Apreciază

  9. Eu m-am simțit precum mielul din imagine, hrănindu-mă cu albul cuvintelor tale. E clar că nu se poate omul plictisi de ceva atât de benefic! 🙂

    Apreciază

  10. Ana zice:

    Pe mine nu ma plictisesti , desi, recunosc, uneori citesc pe diagonala…mai ales acolo unde nu prea inteleg….Dar nu ma plictisesti deloc. Iar la faza cu radiografia amintirilor….ce mai?! M-ai lovit din plin, ca si eu m-am gandit la asa ceva, o data. Dar nu ne-am dezbraca pana la oase?! Nu e prea mult nudism, totusi?! 🤔🤔🤔
    Sper sa ai o sambata cu dreptul…. 😙😙😙😙😙😙😙😙

    Apreciază

  11. succesulpe zice:

    Despre text: impecabil, Despre intrebarea ta privind plictiseala pot opinia ca scrierile tale s-ar putea incadra in categoria „profunzimi de gandire”, fiind pline de sensibilitate, continut si imagini vii. Pot fi plictisitoare pentru cei care prefera genul „actiune” si care privesc scurt in fata, spre viitor, nervos inainte. Acum stii bine ca fiecare cititor fiecare isi alege cartea si autorul care ii ajunge mai repede la inima sau minte. 🙂

    Apreciază

  12. Monik zice:

    Tu nu plictisesti niciodata, ne ridici in sfere inalte si ne porți in lumea ta misterioasa cu talentul unui pictor ce desenează cuvinte. Te imbratisez si iti multumesc ca ne permiți sa evadam printre rândurile tale fermecate.

    Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s