Decât split, mai bine flit

Una dintre cele două bunici ale mele a făcut parte, în tinereţe, dintr-un ansamblu folcloric. Plecaţi dintr-un oraş mic, „capăt de linie” pentru trenuri, maşini şi, cum glumea bunicul, pentru avioane, ea şi grupul din care făcea parte s-au oprit la un restaurant pe drumul de întoarcere de la nu ştiu ce festival de prin ţară. Era dimineaţă devreme, au călătorit mult, erau flămânzi, obosiţi dar mai ales curioşi şi entuziasmaţi. Deh, nu erau ei obişnuiţi cu ieşiri sau cu restaurante. Au văzut în meniu omletă şi fără să ştie ce e, au comandat toţi, foarte încântaţi de ideea de a mânca ceva inedit. Când au primit comanda, unul dintre cei mai „nărozi” băieţi din ansamblu a strigat ardeleneşte „no, trăznească-n ia păpăradă că din asta mânc şi acasă la muma!”. Povestită de bunica are mult mai mult haz dar mi-am amintit de asta pentru că zilele trecute am testat şi eu pe „chielea” mea ce-nseamnă să te laşi condus de curiozitate când e vorba de papilele gustative. Diferenţa între mine şi ansamblul bunicii e că eu chiar credeam că ştiu ce comand. Mno, aveam să constat că doar credeam.

De obicei, nu comand desert. Fie pentru că mă satur înainte să termin primul fel, fie pentru că mă satur înainte să termin primul fel. Una din două, ambele general valabile. Acum m-am gândit că nu strică să-mi fac de cap.
Aşadar, potecuţa la restorant, cu meniul deschis la secţiunea desert. Clătite cu brânză-niieee, clătite cu dulceaţă-niieee, clătite cu ciocolată-niieee, prea comun. Îngheţată-niiee, din asta îmi cumpăr şi eu. Salată de fructe-niiee, sigur e făcută cu fructe din compoturi din conservă şi din asta-mi fac şi acasă. Banana split-hooopaa!
Aici a apărut flash-ul ăla care a pus imaginea pe pause şi apoi, folosind tehnica imagine-n imagine, am apărut eu stând pe fotoliu şi urmărind la Chefi la cutiţe un nene care a făcut chestia asta. Se făcea că a tras bananele la tigaie, cu unt, le-a caramelizat cumva, a pus scorţişoară, a pus rom, alea s-au înmuiat, peste ele încă fierbinţi a pus îngheţată care s-a topit pe jumătate şi peste a pus frişcă făcută din smântână dulce şi peste a turnat glazură de ciocolată, şi aia făcută de el, cu mânuţele lui. Arăta totul numa’ bun de savurat. Se termină filmu’ ăsta, imaginea se ia de pe pauză şi revine la mine, pe scaunul de restaurant, cerând politicos, adică rugând, să-mi aducă şi mie o porţie de banana split.

Primul şoc a fost când, după nici 10 minute, fata care servea s-a oprit lângă mine cu o farfurioară-n mână. Am crezut că desertul ăla are inclus un fel de aperitiv aşa cum se întâmpla la un alt restaurant, desfiinţat de ceva vreme, când primeam jumări şi ceapă roşie din partea casei, că prea repede a onorat comanda. Dar „între ce-am visat să fie şi ce este… cale lungă” s-a aplicat direct în faţa ochilor mei miraţi şi a bărbiei care începea să tremure discret a deznădejde. Pe farfuria mea trona, exact ca pe uliţele satelor în timpul verii, o din aia. Vă rog să-mi scuzaţi comparaţia, pot fi şi mai elegantă de atât dar vă jur că nu am cu ce altceva să compar grămada aia de frişcă ce se lăbărţa sub ochii mei. Măi, nu era nişte frişcă, era frişcă bipbipbip, măria ta!, vorba aia.
Deasupra grămezii, două dungi negre cu pretenţie de ciocolată care mi-au adus aminte de un banc prost cu Bulă spunându-i directorului că n-ar fi rău să-i #%&* şi o dungă roşie pe tavan.
Am avut de săpat în frişcă (mai ceva ca arheologii convinşi că sub pământ se ascund comorile pierdute de daci) până am găsit o bilă de îngheţată şi mai la stânga o altă bilă, tot de îngheţată. Nu s-a dezminţit, era îngheţată. Apă îngheţată. Sunt rea. Avea şi altceva în afară de apă dar cred că, la câţi ţurţuri avea, respecta întocmai îndemnul medicilor referitor la cantitatea de apă care trebuie consumată pentru sănătatea dumneavoastră. Toate astea erau perfect încadrate de două jumătăţi de banană în stare perfectă, exact aşa cum sunt ele după ce sunt curăţate de coajă.

După modul armonios în care se unduiau valurile de frişcă, am bănuit că au fost „stoarse” din tub dar am zis că deja-s eu prea critică şi-ar fi cazul să aleg calea cea dreptă şi să nu mai bănuiesc. Mi s-a confirmat la scurt timp, când am văzut în frigiderul mic de lângă bar, sub sticlele de Prigat, câteva tuburi de frişcă Pilos. Para-ram-pam-pam.
Îmi scriam în cap un discurs frumos, mă aşteptam ca fata care servea să mă întrebe dacă nu mi-a plăcut şi de ce, că aşa se face când laşi în farfurie mai mult de jumate. Acum a fost aproape intact aşa că eram gata să mă scuz şi să spun că mi-am amintit brusc că-s alergică la banane, la frişcă sau că am intoleranţă la split. Dar a venit, a luat farfuria şi-a plecat şi eu am rămas cu discursu’-n gât.

Ăsta nu e un advertorial aşa că nu vă zic numele restaurantului dar, pentru că ştiţi că ţin tare la voi, nu vă pot lăsa să treceţi prin experienţa asta aşa că vă zic aşa: indiferent când şi unde mergeţi prin oraşul ăsta, nu comandaţi niciodată banana split. Aşa-i cel mai sigur. 😉
Dincolo de asta, am ajuns la concluzia că ăştia cu chefii lor sunt nişte incompetenţi, domnule. Ăla cu scorţişoara şi cu caramelizatu’ lui habar n-are ce-i desertul ăla. Şi m-am prins de o chestie: io ştiu să fac banana split. Se ia o banană, se ţâpă două linguri de îngheţată peste şi se îngroapă totul în frişcă. Sunt tare, nu? Mă înscriu la Masterchef!

Voi aţi păţât din astea? Aţi comandat fără să ştiţi ce şi să aveţi surprize?

Foto