Luni, după Paşti

E greu, taică. Lunea e greu oricum. Dar când vine şi după Paşte e… ca o zi de luni de după Paşte. Greu, domnule! Şi dacă cumva sunt incoerentă şi vi se pare că mă repet, ei bine, nu vi se pare. Chiar sunt incoerentă şi chiar mă repet şi asta numai pentru că e greu lunea după Paşte, nu pentru că aşa sunt eu de obicei. 🙄 Mă rog, şi dacă e aşa, azi suntem mai buni şi trecem peste. N-am băut, pe cuvânt de potecuţă. Am luat de dimineaţă paşti pe stomacul gol că aşa ştiu eu că se iau dar nu se pune, am luat cu simţ.
Am trecut să vă întreb cum staţi cu stropitul şi cu ouăle colorate. Pe aici ori nu mai umblă copiii după ou, ori nu le-au deschis vecinii la interfon dar a fost linişte deplină. Şi când mă gândesc când eram la ţară, la bunici, cum mergeam din poartă-n poartă şi din casă-n casă şi adunam ouă în coşuleţ împletit şi pe urmă le goleam în uliţă, le dădeam drumul de la înălţimea măriei noastre la venerabila vârstă de 5-6-7-8 ani ca să le numărăm să vedem cine-a câştigat 😀 , mă apucă ciuda, zău. 

Ce rămânea întreg era mâncat sau dus acasă la păstrat dacă avea un ceva mai altfel decât restul. Dacă dădeam peste un sas venit acasă şi găseam ouă cu abţibild, eram în stare să mergem cu ele în frunte, numai să fim siguri că se văd şi din capul satului. N-am avut nimic, niciodată, de la atâtea ouă mâncate într-o zi. Bine, eram şi prostuţi. Credeam că ouăle galbene au alt gust decât alea făcute cu foi de ceapă şi le desfăceam pe toate. Şi când constatam că sunt la fel pe interior, le aruncam la porci sau în şanţ 😳
Dar în general am fost cuminţi, mno.
Am tot sperat să văd copii umblând printre blocuri dar, ca şi de Crăciun când i-am aşteptat să colinde, s-au lăsat aşteptaţi. Asta nu înseamnă că nu mai e tradiţia dar parcă prea linişte a fost. Dacă eram acasă, la oraş, nu mergeam după ou dar ieşeam să ne etalăm ciorăpeii şi pantofii cei noi, bluziţele şi gecuţele. Aici fac o paranteză şi vă mărturisesc: bună, sunt potecuţa şi nu am avut niciodată în copilărie pantofi roşii de lac. Nici nu mi-am dorit. Aveam un soi de ceva cu ei cam cum am avut cu ăla despre care credeam că stă sub pat şi noaptea mă prinde de picior dacă stau descoperită şi cum nu puteam să stau cu picioarele sub plapumă, m-am luptat mult cu mine să scap de dileala asta. Mi-a trecut cu pantofii dar tot nu am vrut. Că… nu ştiu de ce. Acum aş vrea 😀

Până azi, credeam că obiceiul din zona noastră, cel cu stropitul, e puţin ciudat. E frumos, nu zic. Dar când eram acasă şi veneau 15 vecini cu copiii lor, fiecare cu sprayul sau cu parfumul lui şi mai veneau vreo 10-15 prieteni de familie şi încă vreo câţiva din ăştia necunoscuţi de mergeau din uşă-n uşă, vă cam puteţi imagina cum mirosea pe o rază de 5 metri în jurul nostru? Că se stropeau „florile” de la mic la mare. Dacă nu ştiţi, vă spun pe scurt: băieţii şi bărbaţii vin a doua zi de Paşti la fete, fetiţe, domnişoare şi doamne şi le stropesc cu parfum şi zic o poezioară cu am auzit că aveţi o floare ş-am venit să o udăm ca să nu se ofilească sau ceva nu mai ştiu ce că nici ei nu ştiau continuarea că era grabă mare la bere, vin, ţuică etc, nu era timp de poezele. Ţin minte că într-un an am început şcoala imediat după Paşti, cred că chiar marţi şi toţi băieţii erau pe holuri şi au năvălit pe noi. Atunci cred că a fost prima şi ultima dată în viaţa mea când am „tras pe nas”. La un moment dat mă simţeam aşa… în altă emisferă 😀
Ei bine, azi am văzut la ştiri că nu mai ştiu în ce zonă din ţară, fetelor le este aruncată o găleată cu apă pe faţă, pe cap pe… peste tot. Tot mai bine să miroşi ca o drogherie, parcă. Zic şi eu. Bine, şi eu am fost aruncată în troaca din care beau caii şi vitele apă dar asta se întâmpla de Sânzâiene, tot la bunici, şi na, temperaturile erau mai blânde că eram cam vară. Şi tot de dragul tradiţiei am acceptat, nu se cade să strici frumuseţe de datină străbună. 😀
La voi e obiceiul ăsta? Cu apă sau parfum?

Atât pentru azi că e luni şi e şi după Paşti şi e grele. Hristos a înviat!

Foto