Drumul de-ntoarcere la sine

Călători grăbiţi, cu bagaje multe şi voluminoase, genţi mari şi colorate, cu ochii plimbaţi din telefoane pe ceasuri şi de pe ceasuri spre strada de pe care ar trebui să vină autocarul care să-i ducă spre sau să-i aducă dinspre, încercând să ignore stropii reci de ploaie care se încăpăţânează să picure tăios peste veniri şi regăsiri, peste plecări şi despărţiri, peste reveniri şi nemaiveniri. Îţi trece prin minte un gând fugar care te face să te amuzi de ghiduşia lui dar, în acelaşi timp, te scuturi ca şi cum n-ai vrea să ştii cum ar fi. Te întrebi totuşi dacă într-o zi, preţ de o clipă, locul ăla ar prinde viaţă, cum ar suporta toate gesturile alea fluturate în loc de rămas bun, săruturile care ţin loc de mi-a fost dor, îmbrăţişările strânse şi durute de până la o dată viitoare, privirile ce-ascund plâns de ai grijă de tine. De aia e făcut din materiale dure, să reziste, să le reziste. Altfel s-ar fărâmiţa sub povara lor. Aşa ca sufletul uneori…

Locul de lângă tine e ocupat de o tânără. Butonează puţin telefonul mobil, mult mai puţin decât te-ai fi aşteptat şi scoate din geantă o pungă cu covrigi uscaţi din care se străduieşte să muşte fără prea mult zgmot, apoi ia din nou telefonul şi sună pe cineva: acum am plecat. Da, e bine. Da, poţi face că mi-e poftă dar nu mult, nu te chinui. Bine, mulţumesc. Da, am mâncat… şi îţi aminteşti imediat de toate telefoanele din anii studenţiei tale când convorbirile se terminau inevitabil cu stai liniştită, am mâncat-uri spuse mecanic, pe nerăsuflate, lângă o pungă de pufuleţi sau o felie de pâine cu salam sau un castron de cartofi prăjiţi. Cine avea timp şi chef de gătit atunci? Şi parcă îţi vine să iei telefonul să spui faceţi, doamnă, faceţi porţie dublă sau triplă. Va desface pachetul pe drumul de întoarcere şi va împărţi cu ceilalţi colegi de drum şi chec şi sniţele şi chiftele şi prăjituri şi plăcinte. Sau le va pune la masa comună din cămin şi se vor termina în aceeaşi zi. Aşa va face, aşa am făcut şi eu, aşa făceau toţi şi asta face parte din farmecul anilor lor. Faceţi, nu ascultaţi de ea, şi eu spuneam că nu vreau, că nu e nevoie de deranj şi de gătit mult şi nici pe mine nu m-a ascultat niciodată nimeni. Şi când mă întorceam de acasă şi toate colegele scoteau pachetul şi le înşiram şi eu pe toate pe masă, era sărbătoare printre noi. Gustul pachetului de acasă nu-l mai regăsim în nimic, niciodată. Faceţi, nu o ascultaţi.
Îşi scoate apoi Spovedania lui Tolstoi, citeşte câteva pagini şi adoarme. Nu vă despart foarte mulţi ani dar o priveşti cu un zâmbet aproape matern, te vezi pe tine, cu tot şi toate, în ea, în gesturile ei care-ţi par atât de familiare, atât de dragi şi atât de neschimbate de parcă le-ai fi abandonat doar cât să întorci o clipă privirea. O invidiezi totuşi că poate citi pe drum. Tu nu puteai. Nu poţi nici acum. Chiar şi un simplu SMS citit pe drum îţi poate accentua starea de rău şi nu te poţi împotrivi. De aia lăsai şi cursuri şi cărţi pentru când mă întorc.

La radio, o voce precipitată spune despre atentate revendicate şi SI şi şoferul mişcă automat butonul volumului înspre dreapta. E un reflex. De câte ori încep ştirile, şoferii dau volumul aproape de limita de sus. Nu vrei să ştii, să mai ştii. Nu mai vrei accidente şi accize, nu mai vrei tribunale şi explozii, nu mai vrei ordonanţe de urgenţă şi controale la frontieră. Tu vrei doar să priveşti în linişte drumul ăla atât de cunoscut şi de neegalat, să-l redescoperi şi-n anotimpul ăsta, să-i ceri iertare că-l tot amâni până când simţi că te sufoci dacă nu-l străbaţi. După ştiri, o clipă de linişte şi apoi muzică. Te bucuri că, preţ de un minut, volumul a rămas uitat înspre dreapta. Melodia inundă interiorul autocarului dar mai mult interiorul fiinţei tale şi pentru prima dată parcă ai vrea să prelungeşti aşteptarea, să fie mai mult până la destinaţie, aşa ca în faţa unui cadou frumos ambalat când ai vrea să descoperi cadoul dar îţi place şi aşteptarea aia dulce a surprizei. Melodia de la radio îţi aminteşte de Goran Bregovici şi a lui Old Home şi acum îţi pare rău că nu ai căştile la tine, ai fi vrut să o asculţi…

Intri în casă şi ai impresia că te-ai întors în timp. Te revezi la masa din bucătărie scriind teme şi desenând vise şi-ţi vine să te pui în genunchi şi să-ţi ceri iertare pentru toate cele amânate pentru că te-ai luat cu viaţa şi să-ţi plângi toate cele scrâşnite-n măsele pentru că uneori n-ai avut de ales decât să taci deşi te-a durut. Şi apoi să sari într-un picior, să-ţi sărbătoreşti reuşitele, aşa cum te bucurai când erai copil. Simţi asta de câte ori intri în casă, în acea casă. În mod ciudat te regăseşti la vârste diferite, cu vise diferite şi ai tendinţa să te iei în braţe şi să-ţi spui să nu-ţi faci griji, să-ţi spui ce vei fi şi cum vei fi sau să stai aşa cu tine fără să-ţi spui nimic.
Te simţi copil deşi copăcelul pe care l-ai plantat când erai copil atinge, cu crengile lui, etajul trei al blocului. Are ramurile cum ai tu visele. Împrăştiate, diferite, mari şi mici, fragede sau rezistente-n bătaia vântului. Nu ştii nici acum ce e. Nu rodeşte, nu-nfloreşte. E plin de frunze mari de un verde intens. Nu contează ce e, l-ai plantat în joacă, revezi momentul când două mâini micuţe ţineau un firicel amărât de lemn şi alte două, mult mai ferme, aruncau pământ la rădăcină. Şi îţi place misterul aşa că nici nu vrei să ştii.
Tragi de câteva ori aer în piept de parcă ai vrea să-ţi umpli plămânii, să iei şi cu tine, să-ţi rămână, să ai şi mai târziu. E parcă altfel deşi e la fel. Îl simţi mai curat şi mai încărcat de… tine şi de ale tale. Te cunoaşte şi te învăluie altfel. Parcă te-ar strânge la piept.

Şi pentru a te (re)întoarce la tine n-a fost nevoie decât de un drum şi de gesturile unei tinere studente care-a ocupat locul de lângă tine în drumul ei spre… acasă.

Foto

Publicitate