Potecuţa şi prizele de adrenalină

Când am fost mică… mă rog, ca să fie corect din toate punctele de vedere, ar fi trebuit să scriu „mai mică” pentru că de crescut n-am reuşit să cresc prea mult nici la stat şi nici la minte dar mno, supravieţuiesc io şi aşa. Revin: când am fost mai mică, într-o zi am primit o bicicletă. Nu mai ştiu exact dacă mi-am dorit sau am primit-o fără să-mi exprim dorinţa asta, ceea ce ar duce la concluzia că mi-a fost băgată pe gât. Era din aia mică-mică, pentru o fiinţă mică-mică. Două roţi mari faţă-spate plus încă două roţi mici stânga-dreapta pe spate, total 4 roţi. Am fugit cu ea pe afară, am dat câteva ture prin faţa blocului şi apoi, pentru că m-am plictisit, m-am gândit că n-ar fi rău să car nişte pietriş cu ea. Pietriş aveam din plin că părculeţul pentru copii era, graţie tovarăşilor conducători, plin cu pietricele şi nisip.

Şi am cărat o tură pe o chestie mică de plastic ce ţinea loc de portbagaj. Când am constatat că parcă nu prea am spor, că nu e loc prea mult în tăviţa aia, că nu prosper şi că nu se vede mare lucru din ce căram eu dintr-o parte-n alta, mi-a venit ideea genială de a pune pietricele peste tot pe unde se puteau pune pietricele, inclusiv pe bucăţica de plastic pe care de obicei se stă, nu se pun pietre. Când m-am aşezat şi am dat prima pedală, s-a auzit un poc, un trosc, un buf şi gata, asta a fost bicicleta mea. A plesnit plasticul pe peste tot şi am dus-o în casă că „s-a stricat”. Eu nu i-am făcut nimic, s-a spart toată. Şi n-am mai văzut-o de atunci, fie-i odihna la fier vechi.

În altă zi, mi-am dorit patine „cu roţi” că de din alea pentru gheaţă nu mă puteam folosi decât atunci când era gheaţă. Suficient de logică motivarea mea, nu? 😀 În altă zi decât aia-n care mi-am dorit, am primit. Erau din alea-n care băgai piciorul cu papuci cu tot, aveau curele care se prindeau peste papuci şi 4 roţi. Două-n faţă, două-n spate. În ciuda siguranţei oferite de ele, am constatat că asfaltul muşcă mai tare decât gheaţa aşa că după multe julituri tratate cu rivanol şi apă oxigenată, le-am abandonat undeva în debara şi au stat acolo câţiva ani fără să le mai bag în seamă. Cred că au ajuns la gunoi dar nu-s sigură. Oriunde ar fi ajuns, să le fie de bine că mie nu mi-au lipsit şi m-am întors cu emoţie la prima dragoste în materie de patine, de cum a venit iarna şi a îngheţat lacul. Fără remuşcări şi cu juliturile vindecate.
Au trecut apoi multe zile în care nu mi-am mai dorit chestii demne de sporturi extreme în afară de o rachetă de tenis sau o coardă sau o minge de ping-pong. Le-am avut şi pe astea dar spre marea mea surprindere nu s-a lăsat cu julituri aşa că, nefiind prea palpitant, le-am lăsat de izbelişte după ce am constatat că nu au surprize rezervate.

Ajungem în zilele noastre când, într-o zi, am văzut o gagică „patinând” cu eleganţă pe două roţi, pe stradă. În altă zi am văzut un gagic făcând acelaşi lucru şi în altă zi, iar gagica de mai sus. Şi mi-am zis că şiii ioooo vreauuu. Şi ia ghiciţi voi cine „patina” agale, aseară, aproape de miezul nopţii, prin faţa blocului? Io, io, iooo! Bine, agale e cam mult spus că încă învăţ dar să ştiţi că nu mă las. Deocamdată mi-am luat măsuri de precauţie şi exersez la ore târzii ca să fiu sigură că toţi copiii sunt în casă şi animalele de companie ale cartierului şi-au făcut deja ce aveau de făcut prin iarbă. Că nu vreau să se lase cu victime colaterale. După prima sesiune sunt cu toate oasele şi membrele la locul lor. Să fim modeşti şi să zicem că a fost norocul începătorului. Încă nu ştiu să mă întorc şi nici să pun frână dar mai studiez problema. Pentru orice eventualitate, dacă aveţi drum prin oraş, staţi cu ochii-n patru că io nu mă pot uita decât în faţă că dacă mă uit în stânga, cad în dreapta şi invers aşa că eu nu vă pot evita, mai bine vă păziţi voi.
Vă arăt noul meu instrument de sport extrem:

 

Foto: 1, 2