Perfecţi într-o lume imperfectă

Suflete obosite,
cu chipuri schimonosite,
păşesc apăsat spre casele lor
tăcând.
Ei, perfecţii printre imperfecţi,
nepătaţii
rătăciţi printre cei care-şi duc
în spate, în braţe ori doar în inimă
urmele adânci, sângerii sau cenuşii
ce nu se vor şterge
cu nicio soluţie minune
Calcă apăsat,
pe răni sau doar pe suflete,
şi arată cu degetul spre
păcatul
de care se leapădă
scuturând din cap a lehamite
fără să vadă
ochii care cer îndurare,
fără să audă
glasurile stinse care imploră
ascultare,
împiedicându-se de mâinile întinse
care nu cer nimic,
judecând aspru
încercând să-şi regăsească
echilibrul
pe firul subţire
al vieţii

Ei, suflete schimonosite
cu chipuri obosite,
închid în urma lor uşa
dintre ei şi restul lumii
şi, pe întuneric, îşi leapădă
masca perfecţiunii
aşa cum mimează că se leapădă
de păcatul imperfecţilor
pe care-i judecă din lumina
strălucirii lor fără de pată.
Nu se pot privi în ochi
pentru că acolo,
rănile sufletului
rânjesc cu dantura imaculată
amintind
de alte răni şi alte pete
care strălucesc în întuneric
şi pe ei nu are cine să-i judece

Sufletele obosite
de chipurile schimonosite
sub măştile perfecţiunii
se lasă judecate
şi trec prin viaţă
tăcând
privindu-se în ochi
fără teamă de întuneric
redescoperind,
printre pete şi răni,
lumina imperfecţiunii.

Din categoria „ce-am mai descoperit io”, vreau să spun că am ascultat o melodie „la modă” şi, deşi nu mă prea lipesc eu de melodii la modă, asta mi-a plăcut tare şi mi se pare potrivită zilelor noastre pline de exemple şi antiexemple. Asta e.

Foto