Text fără sens. Text fără sens? Text.

E puţin ciudat să scriu cu atâta linişte în jur, am şters cele câteva încercări de început până când am avut impresia că se va sfâşia albul ăsta strălucitor, aşa cum se sfâşia hârtia aia de proastă calitate din care ne erau făcute caietele-n care scriam temele de casă şi ştergeam cu radiera de proastă calitate până când celuloza ceda, anunţând finalul luptei cu o mică ferestruică spre pagina următoare. Aici nu se va dizolva pagina, nu va ceda nimeni dar de şters se vor mai şterge cuvinte şi rânduri până când se vor aşeza şi vor lua o formă acceptabilă. Liniştea nu mă lasă să scriu după dictare, mă obligă să-mi aud gândurile şi să le disesc înainte de a le lăsa să năpustească aici. De obicei scriu cu căştile din care cineva cântă sau altcineva vorbeşte şi chiar dacă nu mai desluşesc ce spun, percep fundalul şi scriu după dictarea celor ce-mi trec prin minte. Sau doar descriu ce-mi simt şi văd prin suflet. Am pornit televizorul. Ce poate fi mai potrivit când nu mai vrei să ai de-a face cu gândurile tale decât televizorul?

Şi când nu mai râmâne nimic din ele după nenumăratele analize şi disecţii şi puneri sub lupă şi cosmetizări, ţie nu-ţi rămâne decât să recunoşti golul sau să apelezi la trucuri şi la ajutor din exterior, să descrii ce vezi dacă nu poţi întrezări ce gândeşti. Aş putea să-ţi spun despre munţii pe care-i am în stânga. Sunt încărunţiţi aproape tot timpul. Întineresc rar, aproape niciodată şi doar pe frunte. Când fierbe asfaltul, par nişte omuleţi cu creştetul alb şi fruntea aproape verde. Stau întodeauna în stânga mea şi le cunosc aproape fiecare cută, atât de des, de atent şi de mult i-am privit. Şi când rătăcesc cu privirea pe cărările lor minuscule, simt că sunt ai mei. Nu contează că poate în acel moment îi mângâie şi alţi ochi curioşi sau îi murdăresc alte priviri flămânde.
Cu ei e totuşi un soi de intimitate care-ţi permite să simţi că-ţi aparţin. Nu e ca şi cum două priviri sunt ridicate în acelaşi timp spre cer, căutând Carul Mare sau o steluţă anume. El îi indică nordul, ea se pierde-n ochii lui şi amândoi se gândesc stângaci şi adolescentin la un prim sărut imaginat sau visat de mii de ori până atunci. Nu, cu munţii e altceva atunci când îi priveşti de la mare distanţă. Nu aceeaşi intimitate doar un soi de proprietate. Atunci eşti doar tu cu ei. Şi e un altfel de emoţie, fără pierdere-n braţe, doar cu rătăciri pe culmi. Nici nu contează despre ce munţi vorbesc, nici n-aş vrea să îi descriu. Nu ştiu dacă aş putea şi oricum, oricât de atentă la detalii aş fi, tu vei avea propria ta imagine, cu proprii tăi munţi. Îţi vei putea imagina dar nu va fi aceeaşi imagine pe care o am în stânga, de fiecare dată în stânga. Şi atunci, ce rost ar avea descrierea? Sunt… munţi.

Mi-ar fi plăcut să fiu băutoare de ceai. Acum s-ar potrivi o cană aburindă în descriere. Ceaiul şi vinul au în ele o poezie şi un aer distins care îţi permite să te joci cu metafora în jurul lor. În poezie mi-ar fi fost uşor să aduc o cană cu ceai şi aş asorta-o cu „Rai” sau cel mai sigur cu „mai stai„. Ar fi fost interesant să scriu că sorb din cana aia admirând vârfuri înzăpezite. Dar nu beau ceai aproape niciodată. Ba, chiar mai rar decât întineresc munţii. Şi un pahar cu vin ar fi stat bine între rândurile astea dar nu am chef de vin.
Vezi? Nu mă descurc să incit imaginaţii când nu am căştile la mine. Când scriu ce văd nu sunt interesantă. Nu ştiu să fiu. Cine m-ar opri să scriu că beau vin dintr-un pahar cu picior lung, la temperatura camerei, cu o lumânare cu miros de vanilie lângă pahar? Nu m-ar opri nimeni dar n-aş mai fi eu. Şi dacă peste timp aş reveni la textul ăsta aş tresări găsind o străină printre rânduri. Lumânările cu miros de vanilie îmi fac rău la propriu, de altfel greu suport orice astfel de lumânare, indiferent de parfum. Cu mici excepţii. Şi nu beau vin din pahare cu picioare lungi şi nu la temperatura camerei. Nu mă interesează reguli şi „cum e indicat” şi nici „cum ar fi mai bine”, îl prefer din frigider în rarele ocazii în care îl prefer.

Mă uit la umbra fumului de ţigară pe peretele balconului. Mi se pare mai interesantă şi mai jucăuşă decât fumul pe care nici nu-l mai urmăresc. Cred că aşa e şi cu oamenii. Sau mai ales cu oamenii. Ne atrag mai mult proiecţiile decât emoţiile, umbrele decât cutele obrajilor lor, jocul formelor decât ce le-ar spune ochii. Suntem fascinaţi de holograme şi uităm să privim, măcar cu coada ochiului, la sursa lor, la fasciculul de lumină care ajută la formarea lor, la tresărirea care generează dansul umbrei. Că uneori ce credem că-i dans, poate fi un tremur.
Până să realizez asta, captivată de cum se împrăştia fumul pe perete, s-a terminat ţigara şi a dispărut fumul de tot. Cam aşa e şi cu oamenii.

Nu ştiu de ce-am scris asta. Ştii, citit ca un text oarecare, poate părea fără sens, fără legătură între paragrafe, fără sare şi piper. Dacă încerci să-i găseşti esenţa, va părea cu atât mai fad şi fără gust. Nu încerca. E doar o înşiruire de cuvinte ale cuiva care, pentru că îşi aude gândurile, le-a mărunţit atât de mult încât au ajuns praf de talc şi, din lipsă de intrinsec, scrie sec ce vede fără să aducă senzaţionalul în atât de normalul clipei.

Foto