Aş vrea să ştiu ce-aţi face voi…

Mi-ar plăcea să stăm la o cafea de vorbă despre un subiect pe care am tot vrut să-l abordez dar nu ştiu de ce l-am tot amânat. Adică, cred că ştiu de ce. Să nu par mai zuză decât sunt deja. Două ştiri care m-au pus serios pe gânduri m-au făcut să-l scriu azi fix aşa cum vine. V-aş ruga, atât cât se poate, să nu cădem în „păcatul” generalizării pentru că aşa nu cred că ajungem la o concluzie. Trebuie să acceptăm că nu toţi x sunt y, aşa cum nici toţi z nu-s w. Că e uşor să spunem despre adolescenţii de azi că-s toţi aşa sau aşa sau aşa. Din moment ce există excepţii, înseamnă că nu-s toţi aşa. Am dat exemplul lor pentru că de ei se leagă ştirile dar subiectul nu e despre ei. Sau nu doar despre ei.
Ca să avem un punct de plecare, vă spun pe scurt doar una dintre ştiri ca apoi să intru în subiectul propus. Adolescentă, 15 ani, elev bunicel, om vesel şi plin de viaţă. Se urcă pe un bloc turn ca să facă o poză diferită, să o posteze pe FB. Se desprinde balustrada, cade în gol de la etajul 9-10. End of story. Şi de viaţă. În presă au fost vinovaţi, pe rând, ea, părinţii, colegii, balustrada, constructorul blocului şi locatarii că nu au reparat acoperişul blocului.

Înainte de a o judeca pe ea şi pe toţi cei de vârsta ei, înainte de a pune etichete unei generaţii întregi, eu vreau să vă întreb altceva. Ştiu că dacă n-aţi fost puşi niciodată într-o astfel de situaţie e greu de imaginat dar mă bazez totuşi că putem face exerciţiul ăsta. Să presupunem deci că vedeţi o astfel de poză făcută de la o mare înălţime. Pe blog, pe FB, pe Instagram şi ce alte reţele de socializare mai sunt. Fie că e făcută de un adolescent sau nu. Că se poartă pozele-n care se văd numai picioarele sau numai spatele cuiva, presupunem că nu ştim cine-i în poză. Dăm like? Lăsăm comentariu cu wow, super, foarte frumos, cât curaj să urci acolo? Scriem în privat sau acolo, sub poză, că nu-i în regulă să stai acolo, sus? Considerăm că nu-i problema noastră şi ignorăm?
Sigur că una e să vezi o poză cu un adolescent pe bloc şi alta cu un adult dar întreb şi intru în subiect cu ocazia asta.

Mă voi referi numai la bloguri pentru că-i mai uşor, să nu tot înşir toate reţelele, dar e valabil peste tot.
Acum ceva timp, citeam două bloguri pe care două persoane diferite, pe care le „suspectam” de adolescenţă târzie, scriau foarte frumos dar îngrozitor de trist. În genul ăla „emo” la modă atunci. Despre moarte, sinucidere, despre rămas bun şi moartea care le va spăla pe toate. Azi aşa, mâine aşa, poimâine chiar am considerat prea mult şi prea evident şi am scris ceva pe la comentarii, nu mai reţin exact dar am întrebat dacă totul e ok. Unul dintre bloguri a fost abandonat la scurt timp după, nu s-a mai scris nimic pe el şi nu mai ştiu nimic. Nu mai reţin nici numele lui dar ştiu că persoana respectivă n-a mai scris nimic după una dintre postările în care vorbea obsesiv despre moarte.
Pe cel de-al doilea, la fel. Scris impecabil dar la un moment dat mult prea „negru” totul. Şi acolo am întrebat dacă e ficţiune sau nu şi cumva mi s-a răspuns că e o diferenţă între realitate şi virtual. Drept îi. M-am retras cu ruşine de acolo. Încă sunt de părere că da, e o diferenţă dar când scrii „te aştept în moarte, mâine e ziua cea mare, acolo ne va fi mai bine”, şi cineva se sperie, acel cineva nu poate fi complet tâmpit că n-a făcut diferenţa. Sau poate că e, nu ştiu.

Aşadar, dragii mei. Ştiu că-i prea general dar aveţi obiceiul să puneţi întrebări suplimentare la o postare care vi se pare că ascunde o problemă sau o suferinţă a cuiva? Pentru că da, cumva online-ul s-a transformat şi în loc de răbufnire, de „spovedanie” dacă vreţi. Eu, recunosc, cam am. Dar nu în privat. Că dacă e să mă fac de râs, mă fac în văzul tuturor. Şi ce rezolv dacă întreb? Ei, nu prea am răspuns la asta. Nu ştiu, poate că citind o astfel de postare, simt că persoana care a scris-o a vrut şi să tragă cumva un semnal de alarmă.
Nu ştiu psihologie şi vă rog să mă ajutaţi dacă ştiţi, ca să evit să fiu penibilă pe viitor. Cineva care scrie că s-a săturat de viaţă şi că nu merită să trăiască, de fapt ce vrea? Cineva aflat în depresie stă să publice despre starea lui? Nu cred că pot salva eu lumea dar citind pe un blog (şi mă refer la blogurile pe care le urmăresc, nu stau să caut postări tragice-n lumea largă) un text care nu dă nicăieri de înţeles că-i ficţiune, deşi habar n-am ce să zic, uneori nici nu pot ieşi aşa. De obicei întreb dacă-i totul ok. Şi dacă persoana chiar are gânduri negre, dă doi bani pe comentariul meu? Nu prea cred. Dar nu pot ieşi aşa. Voi cum procedaţi?
Şi să nu ne referim chiar numai la partea asta neagră. Şi la postări despre stări urâte, despre tristeţe sau care dau de înţeles c-ar fi o problemă acolo. Ce facem? Cum procedăm?
Acordăm importanţă cu adevărat sau considerăm că blogul e doar un hobby, un mod de-a ucide timpul liber şi nu ne interesează cu adevărat ce e dincolo de el? Da, e drept. Contează mult ce s-a scris înainte şi cum s-a scris pe acel blog. Ştiu. Dar cum facem diferenţa între ficţiune şi realitate fără să întrebăm direct?
Mno, asta am vrut să vă întreb.

P.S Postarea asta ar fi trebuit să fie gata mult mai devreme dar m-am tot făcut că muncesc la muncă şi m-am tot oprit din scris aşa că s-a făcut târziu. Dacă nu vă răspund la comentarii să nu credeţi că vă ignor. Înseamnă doar că nu mai sunt pe blog dar nu scăpaţi de vorbăria mea. Şi mâine mai pe seară şi tot vin să dau din gură 😉

Foto