Aş vrea să ştiu ce-aţi face voi…

Mi-ar plăcea să stăm la o cafea de vorbă despre un subiect pe care am tot vrut să-l abordez dar nu ştiu de ce l-am tot amânat. Adică, cred că ştiu de ce. Să nu par mai zuză decât sunt deja. Două ştiri care m-au pus serios pe gânduri m-au făcut să-l scriu azi fix aşa cum vine. V-aş ruga, atât cât se poate, să nu cădem în „păcatul” generalizării pentru că aşa nu cred că ajungem la o concluzie. Trebuie să acceptăm că nu toţi x sunt y, aşa cum nici toţi z nu-s w. Că e uşor să spunem despre adolescenţii de azi că-s toţi aşa sau aşa sau aşa. Din moment ce există excepţii, înseamnă că nu-s toţi aşa. Am dat exemplul lor pentru că de ei se leagă ştirile dar subiectul nu e despre ei. Sau nu doar despre ei.
Ca să avem un punct de plecare, vă spun pe scurt doar una dintre ştiri ca apoi să intru în subiectul propus. Adolescentă, 15 ani, elev bunicel, om vesel şi plin de viaţă. Se urcă pe un bloc turn ca să facă o poză diferită, să o posteze pe FB. Se desprinde balustrada, cade în gol de la etajul 9-10. End of story. Şi de viaţă. În presă au fost vinovaţi, pe rând, ea, părinţii, colegii, balustrada, constructorul blocului şi locatarii că nu au reparat acoperişul blocului.

Înainte de a o judeca pe ea şi pe toţi cei de vârsta ei, înainte de a pune etichete unei generaţii întregi, eu vreau să vă întreb altceva. Ştiu că dacă n-aţi fost puşi niciodată într-o astfel de situaţie e greu de imaginat dar mă bazez totuşi că putem face exerciţiul ăsta. Să presupunem deci că vedeţi o astfel de poză făcută de la o mare înălţime. Pe blog, pe FB, pe Instagram şi ce alte reţele de socializare mai sunt. Fie că e făcută de un adolescent sau nu. Că se poartă pozele-n care se văd numai picioarele sau numai spatele cuiva, presupunem că nu ştim cine-i în poză. Dăm like? Lăsăm comentariu cu wow, super, foarte frumos, cât curaj să urci acolo? Scriem în privat sau acolo, sub poză, că nu-i în regulă să stai acolo, sus? Considerăm că nu-i problema noastră şi ignorăm?
Sigur că una e să vezi o poză cu un adolescent pe bloc şi alta cu un adult dar întreb şi intru în subiect cu ocazia asta.

Mă voi referi numai la bloguri pentru că-i mai uşor, să nu tot înşir toate reţelele, dar e valabil peste tot.
Acum ceva timp, citeam două bloguri pe care două persoane diferite, pe care le „suspectam” de adolescenţă târzie, scriau foarte frumos dar îngrozitor de trist. În genul ăla „emo” la modă atunci. Despre moarte, sinucidere, despre rămas bun şi moartea care le va spăla pe toate. Azi aşa, mâine aşa, poimâine chiar am considerat prea mult şi prea evident şi am scris ceva pe la comentarii, nu mai reţin exact dar am întrebat dacă totul e ok. Unul dintre bloguri a fost abandonat la scurt timp după, nu s-a mai scris nimic pe el şi nu mai ştiu nimic. Nu mai reţin nici numele lui dar ştiu că persoana respectivă n-a mai scris nimic după una dintre postările în care vorbea obsesiv despre moarte.
Pe cel de-al doilea, la fel. Scris impecabil dar la un moment dat mult prea „negru” totul. Şi acolo am întrebat dacă e ficţiune sau nu şi cumva mi s-a răspuns că e o diferenţă între realitate şi virtual. Drept îi. M-am retras cu ruşine de acolo. Încă sunt de părere că da, e o diferenţă dar când scrii „te aştept în moarte, mâine e ziua cea mare, acolo ne va fi mai bine”, şi cineva se sperie, acel cineva nu poate fi complet tâmpit că n-a făcut diferenţa. Sau poate că e, nu ştiu.

Aşadar, dragii mei. Ştiu că-i prea general dar aveţi obiceiul să puneţi întrebări suplimentare la o postare care vi se pare că ascunde o problemă sau o suferinţă a cuiva? Pentru că da, cumva online-ul s-a transformat şi în loc de răbufnire, de „spovedanie” dacă vreţi. Eu, recunosc, cam am. Dar nu în privat. Că dacă e să mă fac de râs, mă fac în văzul tuturor. Şi ce rezolv dacă întreb? Ei, nu prea am răspuns la asta. Nu ştiu, poate că citind o astfel de postare, simt că persoana care a scris-o a vrut şi să tragă cumva un semnal de alarmă.
Nu ştiu psihologie şi vă rog să mă ajutaţi dacă ştiţi, ca să evit să fiu penibilă pe viitor. Cineva care scrie că s-a săturat de viaţă şi că nu merită să trăiască, de fapt ce vrea? Cineva aflat în depresie stă să publice despre starea lui? Nu cred că pot salva eu lumea dar citind pe un blog (şi mă refer la blogurile pe care le urmăresc, nu stau să caut postări tragice-n lumea largă) un text care nu dă nicăieri de înţeles că-i ficţiune, deşi habar n-am ce să zic, uneori nici nu pot ieşi aşa. De obicei întreb dacă-i totul ok. Şi dacă persoana chiar are gânduri negre, dă doi bani pe comentariul meu? Nu prea cred. Dar nu pot ieşi aşa. Voi cum procedaţi?
Şi să nu ne referim chiar numai la partea asta neagră. Şi la postări despre stări urâte, despre tristeţe sau care dau de înţeles c-ar fi o problemă acolo. Ce facem? Cum procedăm?
Acordăm importanţă cu adevărat sau considerăm că blogul e doar un hobby, un mod de-a ucide timpul liber şi nu ne interesează cu adevărat ce e dincolo de el? Da, e drept. Contează mult ce s-a scris înainte şi cum s-a scris pe acel blog. Ştiu. Dar cum facem diferenţa între ficţiune şi realitate fără să întrebăm direct?
Mno, asta am vrut să vă întreb.

P.S Postarea asta ar fi trebuit să fie gata mult mai devreme dar m-am tot făcut că muncesc la muncă şi m-am tot oprit din scris aşa că s-a făcut târziu. Dacă nu vă răspund la comentarii să nu credeţi că vă ignor. Înseamnă doar că nu mai sunt pe blog dar nu scăpaţi de vorbăria mea. Şi mâine mai pe seară şi tot vin să dau din gură 😉

Foto

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Din viaţă... și etichetat , , , , , , , , , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

97 de răspunsuri la Aş vrea să ştiu ce-aţi face voi…

  1. Suflet zice:

    Da, grea întrebare… Blogul e un hobby, e adevărat, dar cred că majoritatea scriem inspirați din realitate. Dacă avem o stare proastă, asta se va vedea mai mult sau mai puțin în articolul postat. Cred că nu strică să întrebăm măcar o dată dacă totul e ok, dacă vedem că se tot repetă genul ăsta de texte care au ca preocupare moartea… Bine că a mai trecut curentul „emo”… Pe de altă parte, alții au doar nevoie să fie ascultați, fiind foarte triști. Mă gândesc că poate ți-a zis că e ficțiune, fiindcă nu a avut curaj să recunoască.

    Apreciat de 3 persoane

  2. succesulpe zice:

    S-a intamplat de cateva ori sa incerc sa schimb starea de spirit a catorva din cei pe care incercam sa ii citesc. Dar am incetat sa o mai fac atunci cand acestia au recidivat. In general am inceput sa evit blogurile cu plansete, smiorcaieli, poezele lacrimogene si advertoriale. Orice ai face, tot bine nu este si e posibil sa iti aduci fara sa vrei contributia… Asa ca pentru cei care au nevoie de consiliere sunt persoane specializate pe domeniul asta.
    Cred ca cei care au gandit retelele de socializare nu s-au gandit si la pericolul manifestarii patologicului. Si ca orice mediu si acesta este liber pentru transmiteriea si propagarea oricaror „boli”.

    Apreciat de 1 persoană

    • Sunt de acord cu ajutorul specializat dar nu ştiu în ce măsură o persoană ajunsă într-o astfel de stare apelează singură la asta. E drept şi că un comentariu nu prea poate schimba mare lucru în cazul ăsta.
      Şi eu vreau să cred că nu s-au gândit la asta. Nu vreau să accept ideea că au ştiut şi au făcut cumva intenţionat…

      Apreciază

  3. Fabiola Ion zice:

    De data asta sunt eu prima. Așadar, nu avem de unde știi dacă e doar ficțiune sau e și adevăr. Dacă urmărești blogul respectiv de ceva vreme, îți faci părere generală și cam știi dacă omul fabulează sau e pe bune. Pe facebook, cam la fel. Darrr… e vorba doar de intuiția și judecată ta. Atât. Niciodată nu vei ști adevărul gol-goluț. Și cu riscul de a părea enervantă sau mai știu eu cum, merită o întrebare. Poate salva o viață. Și asta nu e o bagatelă.

    Apreciat de 1 persoană

    • Gândesc exact ca tine. Că nici eu nu prea ştiu exact şi prefer să pic de muscă dar uneori întreb. Sigur, cu voi, cei pe care deja îi cunosc bine, îmi permit şi la voi ştiu cum şi ce scrieţi. Dar când nu am o părere formată, mai întâi întreb aşa, mai elegant, dacă e sau nu ce cred. Mda, e complicat…

      Apreciat de 1 persoană

  4. Situații şi situații… Unii bloggeri vor să pară altfel decât sunt, alții bravează, mulți se prezintă, totuşi, aşa cum sunt (lipsiți de complexe) sau – cei mai mulți – preferă să nu scrie nimic despre viața personală, aceasta fiind subiect tabù. Nu am avut ocazia de a fi confruntat cu astfel de „poveşti de viață”, probabil că aş întreba dacă totul este în regulă, neştiind cât ar ajuta asta. Depinde şi cât eşti de „legat” de bloggerul respectiv – însă, în cazuri extreme, tot ce putem face este lansăm un semnal de alarmă, atâta vreme cât realizăm că nu este vorba doar de ficțiune. Am scris mai demult un text la persoana întâi, iar personajul avusese o copilarie execrabilă, tată violent, bețiv, mamă batută (scenariul clasic). Şi a venit cineva care m-a compătimit, crezând că scrisesem, de fapt, despre mine… Am fost foarte surprins, recunosc. Ceea ce extragem din ceea ce citim contează enorm.

    Apreciază

    • Mă bucur tare mult să descopăr că nu-s „greşită” din fabricaţie şi că nu e chiar eronat modul în care am gândit uneoei şi am acţionat în funcţie de text. Nici eu nu ştiu cât şi dacă contează un comentariu dar simt că nu pot da un like şi apoi să ies de pe un blog în care stă scris ce am exemplificat în postare.
      Hmm. Da, interesantă reacţie. Dar a deranjat? Adică te-ai simţit cumva jignit sau ciudat pentru că te-a întrebat asta? Ca să ştiu şi cum se vede „implicarea” unui necunoscut într-o astfel de situaţie.

      Apreciat de 1 persoană

  5. Jurnal de zi zice:

    Cred că contează și de cât timp urmărești acea persoană, astfel ști ce fel de postări are, ști ce îți transmite fiecare, iar daca persoana în cauza are scrieri optimiste, dar te trezești într-o zi că gândurile așternute îi sunt mai triste, se cam observă.

    Cu toate astea, daca este vorba de bloguri în care se scrie continuu într-un mod mai sombru, mai ales cum ai spus tu, despre moarte, e drept că ai tendința să întrebi dacă e totul în regulă. Cu o floare nu se face primăvară, vorba aceea, dar totuși o vorbă bună poate ajuta un om în ziua respectivă. Poate că ceea ce-i spui, fără să realizezi, este ceea ce are nevoie să audă.
    Deci daca simți să spui o vorbă, să întrebi.. nu e nimic rău în asta.

    Iar legat de ce se întâmplă în ziua de astăzi cu majoritatea tinerilor e trist, sincer. Dar e poate un alt subiect. Intr-o altă data.
    Am vorbit prea mult. Sunt olteancă, se intelege.

    Te imbratisez.

    Apreciat de 1 persoană

    • Ai dreptate! Totuşi, parcă oricât de trist scrie cineva, pentru că tipa de care am amintit în postare avea tendinţa de a scrie mai trist dar cu un talent fantastic, asta cu „ne întâlnim în moarte, mâine e ziua… etc” m-a curentat puţin. Nu ştiu cum să zic, parcă ieşea din zona fiction. Aşa am simţit eu.
      Mie îmi place când vorbeşti mult aşa că nu te cenzura la mine 😀
      Te îmbrăţişez şi eu! Mulţumesc!

      Apreciat de 1 persoană

  6. Iosif zice:

    Eu nu am blog sau fb.,însa îmi petrec mult timp citindu-va articolele (unele chiar superbe),iar unde sunt acceptat,îmi las gândurile sincere,oneste,exprimate în cuvinte,chiar daca poate,uneori sunt deranjante pentru ca sunt sentimente si gânduri adevarate,deschise,sincere,gândite si exprimate din inima,iar adevarul adeseori este dureros,si nu dorim sa-l acceptam,preferând sa afisam masti ce ascund realitatea interioara,sufleteasca,acutizând starea de nesiguranta,frica si incertitudini deprimante,care ma determina sa consider ca pentru multi tineri,(si nu numai) retelele de socializare contribuie la o pierdere a personalitatii, identitatii, sinelui,o forma de viata paralela duplicitara,efemera,falsa periculoasa,un drog al sistemului înselator mondial care face victime mai multe decât oricare razboi ce a avut loc pe pamânt,de la începutul existentei speciei homo sapiens,distrugând autenticele valori REALE,NATURALE si înlocuindule cu aceasta ÎNSELATORIE MODERNA,A LUI “MAMONA” !

    Apreciază

    • Iosif zice:

      Erata „…înlocuindu-le

      Apreciază

      • Nu ştiu la alţii, nu e treaba mea, dar la mine când nu ţi-au apărut comentariile, nu a fost pentru că a deranjat adevărul. A fost pentru că pur şi simplu mi-ai ignorat o rugăminte mai veche. Atât. 😉
        Zi frumoasă, Iosif!

        Apreciază

        • Iosif zice:

          Te rog sa nu-ti faci procese de constiinta,din cauza mea.Eu oricum sunt liber,si-mi cunosc identitatea si misiunea,imun la orice jigniri,cenzuri,reprosuri si observatii. Sunt constient de greselile de ortografie,însa întotdeauna ,indiferent de consecinte,voi marturisi Adevarul Absolut,UNIC,HRISTOS, IUBIREA LUI DUMNEZEU pentru toti oamenii,fie ca e acceptat fie ca e respins si/sau batjocorit.
          P.S. Îmi place enorm citatul lui Oscar Wilde din ‘en tête’ ! 🙂

          Apreciază

  7. ecaleopi zice:

    Nu ştiu, mi s-a întâmplat să citesc pe un blog rânduri care exprimau depresie- nu mă exprim prea bine, văd şi eu- şi m-au determinat să transmit o încurajare, un gând bun… Cred că este destul de greu ca persoana să fie receptivă la un gând venit din neant, rareori putem atinge lungimea unei unde de tristeţe, atunci când aceasta este prea profundă, şi ajunsă la apogeu. Este mare păcat când se întâmplă nenorocirile astea. Cum ar fi mai bine? Iată, o temă importantă, destul de dificilă!

    Apreciază

    • Din păcate, nu ştiu cum şi ce ar fi mai bine. Pe de-o parte, mă gândeam că n-ar fi scris la vedere dacă undeva, într-un colţ mic şi ascuns al minţii sau al sufletului, n-ar fi existat dorinţa de a fi citit, înţeles şi eventual compătitmit sau ajutat. Cred că vorbesc prostii. Nu am fost în situaţia asta. Dar poate că dacă nu vrei să ştie nimeni, nu ai nevoie chiar şi inconştientă de o vorbă, nu faci public. Mă refer acum strict la cei care scriu despre ei în nota asta, morbidă, nu la cei care scriu poezii sau texte din imaginaţie.
      Ai primit răspuns la acele gânduri lăsate?

      Apreciază

  8. Diana zice:

    Stirea despre adolescenta care a cazut in gol m-a bulversat! Au patit asa ceva si adultii: unul a vrut selfie si a cazut de pe o stanca, altul a vrut sa faca o poza spectaculoasa copiilor si a cazut de pe stanca. Amandoi au murit sub ochii celor prezenti (al doilea in faţa a patru dintre cei 5 copii ai lui).
    Neglijenta, neatentie, inconstienta? Nici nu mai conteaza – sunt tragedii.

    In cazul adolescentei, insa, primul meu gand a fost ca sunt vinovati – moral cel puţin – locatarii din acel bloc. Terasele trebuie sa fie incuiate, proprietatile trebuie intretinute. Trebuie sa traim gandindu-ne si la altii; trebuie sa intelegem ca nu se stie ce se poate intampla cand ceva e defect si nu ne pasa (si nu e vorba despre drobul de sare, ci despre faptul ca sunt multi oameni “cu capul in nori”).

    Nu voi judeca adolescentii pentru ca am trecut si eu prin “perioada aceea” si (inca) tin minte ca ma credeam nemuritoare si imi placea “extremul” – si imi spun azi cat de norocoasa am fost unele cazuri.

    Pe FB nu prea am parte sa vad astfel de foto, dar atunci cand am vazut nu am apasat butonul “like”. Pe bloguri nu am vazut deloc si, de-as fi vazut, probabil ca nu as fi comentat ceva (nici de lauda, nici de atentionare) si nici nu as fi distribuit etc. oricat de spectaculoasa ar fi fost fotografia. Am in minte pe cei doi adulti amintiti la inceput. Dupa articolul tau, insa, cred ca voi scrie ceva si de lauda si de atentionare – daca ar fi sa am vreodata ocazia. 🙂

    Apreciază

    • Ştii de ce am pus problema cu like-urile? Pentru că dacă e să găsim vinovaţi, atunci să recunoaştem măcar pentru noi că şi noi ne facem vinovaţi fără să realizăm asta. Că dacă eu dau like unei astfel de poze şi ca mine mai fac încă 500, e semn că asta e cool, că e popular, că e mişto şi apreciat şi poate, fără să-mi dau seama, încurajez prin like-ul meu un copil să facă şi el la fel mâine, să se urce pe un bloc să facă o astfel de poză.
      Am spus clar că una e poză făcută de profesionişti, acolo e deja altceva (deşi chiar referitor la tragedia fetei un fotograf cunoscut din oraş a spus că şi el, pentru „artă”, şi-a riscat viaţa doar ca fie cadrul perfect) şi alta când vezi un adolescent cocoţat pe bloc.
      E tare trist, e cumplit şi ce mi-ai spus tu. Din păcate, fata asta a mai fost cu nişte prieteni şi copiii ăia, că la 15 ani sunt copii, vor rămâne marcaţi pe viaţă…

      Apreciază

  9. E un subiect delicat.
    Voi scrie mai mult.

    Apreciază

  10. Diana zice:

    (Sper ca a ajuns / va ajunge si primul comentariu…) 🙂
    Am ales sa impart textul pentru ca mi-am dat seama ca va fi un comentariu cat articolul tau. 🙂

    De regula, citesc numai blogurile din blogroll si rar s-a intamplat sa mi se para ceva ingrijorator, dar am intrebat – cand simteam tristete – daca e totul in regula (desi cu inima indoita, de teama sa nu gresesc).

    Sunt oameni care scriu ”tristeti” ca forma de literatura – si e usor sa gresim, crezand ca e vorba despre ei, in acel moment. Totusi, cei care scriu trist si numai trist au ceva probleme, in sensul ca ceva ii nemultumeste – nu atat de profund incat sa-si puna capat zilelor, dar suficient cat sa simta nevoia de a materializa in cuvinte nemultumirea.

    Cand am citit despre dorinta unora de a muri (doua persoane) am scris cateva cuvinte, dar nu la modul ”viata merita traita”, ci legandu-ma de textul respectiv. Chiar daca suntem injurati in acel moment merita sa scriem – putem fi picatura care goleste din pahar, asa cum, uneori, daca suntem ironici, putem fi picatura care face paharul sa se reverse).

    In orice caz, indiferent ce gandeste cel care scrie ”tristeti” daca ni se raspunde violent e clar ca exista o problema pe acolo…

    Apreciază

    • A ajuns în spam primul comentariu, s-a rezolvat acum, sper să nu mai intri acolo.
      Da, şi eu prefer să greşesc dar mi-e greu să ies fără să las un semn deşi, am spus-o şi o repet, nu ştiu cât contează. Cred ca tine. Că dacă scrie aşa, înseamnă că pe undeva are nevoie de un mic ajutor. Chiar şi să ştie că cineva a citit şi a înţeles.
      Sigur că e uşor să greşim neînţelegând că nu e realitate acolo. Dar poate că e mai bine să greşim decât să ignorăm o posibilă problemă.

      Apreciază

  11. papagigli zice:

    Voi incepe cu sfirsitul. Cine vrea sa moara, sa moara. Cine vrea sa traiasca, o sa moara oricum, dar impotriva vointei lui. Si inca ceva. Nu se va putea determina niciodata daca sinuciderea e un gest de mare curaj sau de mare lasitate. Pozitia bisericii fata de acest act e o prostie pe care doar religia o putea lua. Spun asta pentru ca prin asta biserica in particular si religia in general isi probeaza propria rigiditate si lipsa de respect pentru fiinta umana.
    Mai departe. Blogul e blog si poate servi multora si la multe, functie de necesitati. Cred ca daca as lua-o pe rind, am termina undeva prin vara. Fiecare blog owner scrie ce vrea si daca ai alta parare, expuneti-o pentru a genera o discutie, dar sa intri si sa intrebi daca totul e OK, mi se pare … not OK. Daca l-as fi citit si as fi vrut sa comentez, mi-as fi expus parerea referitoare la subiectul propus, asa cum fac si acum. Sa spui ca e ciudata parerea cuiva fara sa argumentezi si s-o expui pe a ta, nu mi se pare OK.
    Realul e real si virtualul e doar virtual, atita timp cit nu se confunda cu realul. Iar fictiunea poate fi o viitoare realitate, in niciun caz cea actuala.

    Apreciat de 3 persoane

    • Sunt de acord cu tine dar la ultima parte nu înţeleg exact ce ai vrut să spui. Concret, în situaţia unui text cu „mâine e ziua cea mare, în moarte voi renaşte, mă voi uşura de durere, aşteaptă-mă moarte că vin”, comentezi textul din punct de vedere literar, spui că e frumos scris sau nu, motivând spusele? Expui părerea referitoare la sinucidere, fără referire la persoana care a scris?
      Că eu când am scris de „e totul ok?”, a fost un exemplu banal, să dau de înţeles că în astfel de situaţii nu mă mai interesează metafora cât dacă cel care a scris e bine.
      Să spui că e ciudată părerea cuiva fără argumente, mi se pare, lasă-mă să o spun eu că tu ai fost elegant, mi se pare o dovadă mare de prostie şi de lipsă totală de bun simţ. Mno, am zâs-o. Sunt adepta dialogului, chiar şi în contradictoriu. Dar să dai aşa cu paru’, e din alt film. Aşa că aia pică din discuţie că-s cazuri speciale.

      Apreciază

      • papagigli zice:

        Potecuto, in cazul pe care-l invoci, parerea mea e ca cel mai bine e sa-ti vezi de treaba. Pentru ca un „te inteleg!” sau „nu te inteleg” va fi absolut penibil, atita timp cit n-ai experimentat motivatiile acelei decizii de-o gravitate capitala. Si daca n-ai cum sa intelegi, nici sfaturi nu poti da, chiar daca ti se cer. Daca insa ti se cer, atunci eu cred ca as spune „nu pot formula o parere in legatura cu subiectul asta, dar voi fi aici si voi citi cu interes tot ceea ce doresti sa comunici” Poate, ca nici macar de comentariul asta nu sunt foarte sigur.
        Dar intrebind „e totul OK?” e ca si cum ai spune „esti dus cu capul!” ceea ce poate fi adevarat, pentru ca o astfel de decizie denota echilibru precar sau mai bine spus, dezechilibru, dar nu cred ca ajuta in vreun fel. Poate face mai mult rau, in cazul in care persoana se simte neinteleasa de societate.

        Apreciat de 2 persoane

  12. Diana zice:

    Poti rezolva cate ceva intreband – chiar daca crezi ca ti se va raspunde violent. 🙂 Unii isi pot revizui atitudinea; cei hotarati sa moara mai puţin…

    In general, nevoia de atentie ii impinge pe oameni sa scrie ”tristeti”, sa-si strige dorinta de a muri. Multi merg pe ideea ca ”la baza artei sta suferinta”. 🙂 Asa o fi, dar nu orice se ”naste” din suferinta e, implicit, arta.
    E destul de greu sa ne dam seama care sunt cei care vor atentie si care sunt cei care chiar se afla pe marginea abisului – asa ca e bine sa ii tratam pe toti acestia ca si cum ar fi pe marginea abisului (cand interactionam cu ei numai online).

    Si depresivii scriu… 🙂 Chiar si o persoana exagerat de vesela ar putea, foarte bine, sa fie depresiva.

    Pe scurt: cand nu vrei sa intrebi direct daca e fictiune sau realitate (dar crezi ca e realitate) consideri ca e realitate si comentezi ca si cum raspunzi fictiunii si scrii neutru, fara laude sau critici exagerate pentru text chiar daca textul e foarte bun, e prost sau doar te intristeaza cuvintele insirate acolo. ”Scapi” in comentariu idei despre frumos, despre speranta, despre schimbari in bine…
    Sigur n-o sa schimbam lumea, dar putem incerca. 🙂

    Apreciat de 1 persoană

    • Hm, foarte interesant punctul de vedere şi cred că şi util. Da, abordarea neutră cred că e cea mai bună. Aşa e, putem măcar încerca… 😉
      Îţi mulţumesc mult, Diana! Să ai o zi frumoasă!

      Apreciază

  13. alma nahe zice:

    Sigur, la modul utopic, ar trebui să scuturi omul care scrie cu preponderenţă tristuţ, dar… să zicem că Nichita Stănescu trăieşte în zilele feisbucilor noastre, îi păstrăm şi notorietatea… vedem ce scrie, vedem că e cam tristuţ şi auzim ca le cam bea. I-am zice ceva?
    🙂

    Apreciază

  14. tink3rbe11 zice:

    Am nimerit si eu pe cateva bloguri triste..si da,ce este cel mai aiurea,este ca adolescentii de azi sunt cei mai multi.Am intrat,citit,nu am intrebat daca este ok ci am dat direct parerea despre postare si ca moartea nu ii va face mai fericiti si nici nu le va rezolva dilemele.Stiu ca am in blogroll pe cineva care intr-un timp avea ganduri negre,l-am urmarit o vreme,l-am provocat la vorba ,acum posteaza uneori mici povestioare.Nu cred,nu stiu cat a contat insistenta mea,dar daca individul nu este destul de receptiv si refuza orice suport….incerci in zadar.Sunt cauze pierdute din start.Teribilismul ii caracterizeaza,chiar daca unul a murit pentru un selfie,asta nu inseamns ca maine altul nu se va urca tot acolo,sus,pentru un selfie.
    Ce nimereala potecuto….chiar la cafea te-ai nimerit.Zi minunata sa ai!

    Apreciază

    • Şi cum a fost primită părerea ta? Ai primit răspuns?
      Nici nu mai contează dacă insistenţa ta a avut vreo contribuţie în schimbarea stării lui, important e că ai făcut ce ai simţit pe moment şi n-ai făcut rău procedând aşa. 😉
      Mă bucuuur!! Eu am ajuns mai târziu dar tot la cafea şi eu 😀
      Zi frumoasă şi ţie şi mulţumesc!

      Apreciază

  15. Cu riscul de a fi greșit înțeleasă, adică neînțeleasă, voi spune adevărul și apoi mă voi retrage dacă nu sînt binevenită. Adevărul crud e că în epoca actuală, sub masca unor idealuri de gîndire ”pozitivă” și a altor stereotipuri și prejudecăți de genul acesta (care sînt de fapt doar demagogie, de genul sfaturi psihologice, care seamănă mai degrabă cu horoscoapele de demult înainte să apară moda aceasta, sau feng-shui, sau budism, sau calea creștină ”dreaptă”, etc.) oamenii nu fac decît să îi respingă, să îi izoleze și să îi respingă pe cei buni și nevinovați, dar care nu au bani. Este la fel ca în toate epocile, cum spunea Mihai Eminescu – alte măști, aceeași piesă. Și eu am avut o tentativă de sinucidere, deja de 19 ani, și mulți ani de suferință mai înainte. Nu am fost un spirit negativ, nu am propagat ”negativism” în societate. Am scris aproape tot adevărul pe facebook și pe alte bloguri, nu acesta de aici la care am link, fiindcă era cumplit de monstruos și nedrept și încă este. A fos tdatoria mea morală să spun tot. Voi termina anul acesta de scris totul, nu am fost lăsată mai repede. Știu că nu pot fi convingătoare în aceste cîteva cuvinte, dar nu dezvolt ideea mai mult, chiar dacă nu puteți înțelege. Spun încă o dată pe scurt – și Asociația Mondială a Sănătății și cărțile științifice serioase recunosc că principalele motive de sinucidere sînt sărăcia și singurătatea care o însoțește. Pentru numele lui Dumnezeu, chiar nu vedeți că nu poate exista ceea ce unii numesc ”boală” psihică? E ilogic, absurd. Nu sînt decît bogați și săraci și poate că ați înțeles deja că în spitalul de psihiatrie sînt închiși doar omaenii sărmani, chiar dacă adevărul nu vă place. Veți spune că nu toți oamenii săraci – da, dar dacă au neșansa să fie abuzați de cătrei cei din clasa superioară sau să aibă educație superioară, nepotrivită cu statutul lor social, ei au șanse mari să fie respinși de mediul social, deci închiși. Nebunii, cei ca mine vreau să spun, sînt doar oameni singuri prin izolare forțată, fără dreptul legal de a se căsători, de a munci, de a avea copil de a imigra, de a avea studii superioare, fiindcă toate aceste lucruri necesită adeverință de la medic, care nu are dreptul să o dea celor cu diagnostic psihiatric. Am răbdat ani de zile de foame și am stat fără haine și cu pantofii rupți mai mulți ani. Închisă în casă, fără bani să merg pînă în parc cel puțin. Au apărut probleme de sănătate fizică grave, din cauza regimului de viață nesănătos. Mi-au spus că nu am dreptul nici să muncesc nici să am pensie, vreme de zeci de ani, mereu cînd am întrebat. Aceste lucruri să le aveți în vedere dacă ”judecați” oamenii care se sinucid sau care au fost închiși la nebuni, fără să le cunoașteți sufletul de fapt. Am cerut dreptul la viață peste tot, fiindcă pe lîngă faptul că nu am avut nicio tulburare psihică (care nici nu există nicăieri) sau defect de caracter, nu am avut nici măcar un păcat sau greșeală. De ce ați crede că aceia care m-au judecat drept nebună sînt mult mai deștepți decît mine sau că sînt Dumnezei care nu greșesc? Abia anul ăsta mi se va da pensie, dar nu dreptul de a munci, mi s-a spus că vreo 5oo de lei sau poate mai mutl, nu știu încă. Am fost mereu singură, nici ilegal fără adeverință nu puteam să îmi găsesc de lucru. Oare știați că la Oficiul Forțelor de Muncă nu sînt locuri de muncă decît foarte rar și că toți oamenii sînt angajați prin cunoștințe, fiindcă ei sînt acceptați în societate? Nici în ziare nu erau. Ceea ce am scris artistic, atît de frumos căt am fost în stare, nu a plăcut niciodată. Pe blogul acesta de pe wordpress la care linkează numele meu nu am scris nimic din adevărul crud despre abuzurile asupra mea și nu voi scrie niciodată. Logic, oamenii m-au repsins din 2 motive: ipocrizia celor cu bani față de sărăntoci ca în toate timpurile și ideea preconcepută a acelora mai săraci cu duhul că nebunii fabulează sau mint și că transmit emoții negative. Nu sînt emoții negative, sînt simple încercări literare fără valoare, fiindcă nimănui nu au plăcut și nu sînt poetă cu adevărat și poate că nu voi fi niciodată. Dar, pentru numele lui Dumnezeu, voi toți citiți sau ați citit cărți destule scrise de autori care s-au sinucis sau care se vor sinucide, deci încă odată aceștia dau dovadă de ipocrizie. Valoarea unei creații nu are legătură defel cu sinuciderea autorului. Mulțumesc dacă ați citit și îmi cer scuze dacă am deranjat.

    Apreciat de 1 persoană

    • Datorez scuze pentru greșelile typo și specific încă o dată că nu am orgoliul că textele mele ar fi bune, sînt conștientă că nu au valoare literară, cel puțin deocamdată, fiindcă dacă ar fi avut bune ar fi fost apreciate. Dar au valoare de suflet cel puțin. Dacă ar fi fost bune și eu aș fi fost acceptată ca poetă sau colaboratoare cît de cît la vreo revistă, sau traducătoare a unor texte mai simple. Nu mai am ce adăuga.

      Apreciază

      • Repet, dacă ar fi fost bune și utile cu adevărat, ar fi fost desigur acceptate.

        Apreciază

        • În primul rând, nu e nevoie să vă cereţi scuze pentru nimic. Nici pentru greşeli de tastare, nici pentru expunerea părerii, indiferent de cum sună ea. Este părerea dumneavoastră şi eu şi, sunt sigură că toţi cei care vin aici, o vor respecta.
          Ce nu am înţeles eu şi vă rog să mă lămuriţi, ca să putem avea un dialog aşa cum aş vrea, e cine a judecat pe cine? Eu în text şi cei din comentarii nu am judecat, din contră. Dacă nu la textul de faţă v-aţi referit ci la oamenii cu care v-aţi confruntat în timp, e altă discuţie.
          Îmi pare tare rău de suferinţa dumneavoastră. E cumplit ce spuneţi. Dar vreau să vă întreb ceva şi vă rog să nu interpretaţi greşit. Dacă e prea personal, nu vă simţiţi obligată să răspundeţi. Când scriaţi acele texte despre suferinţa care vă măcina, a fost cineva pe blog şi pe FB, dintre necunoscuţi, care a încercat să vă ajute cu câteva vorbe? Şi dacă da, aţi simţit că ceea ce vă spune vă poate ajuta psihic, adică să vă schimbe puţin starea?
          Nu ştiu cine nu vă acceptă textele. Un text sau o poezie valoroasă nu e aşa doar pentru că e publicat într-o revistă. Să fim serioşi, se publică pe bandă rulantă. Chiar toate-s valoroase? Nu cred. Pentru mine, un text sau o poezie are valoare dacă trezeşte emoţie în mine, nu dacă are coperţi. Citesc bloguri ale unor oameni extrem de talentaţi care nu au nimic publicat. Asta nu le taie din valoare.
          Şi referitor la partea cu sinucigaşii cu cărţi. Eu nu vorbeam de texte triste apărute sub formă de roman. Tocmai spuneam că uneori nu ştii care e realitate şi care nu şi poate că omul ăla are nevoie de ajutor. Nu mă refeream la ajutor specializat. Că şi o vorbă spusă la timp, tot un ajutor e.
          Ce vreau să subliniez e că nimeni nu a judecat pe nimeni aici. Dacă putem trece peste asta, tare mi-ar plăcea să continuăm dialogul. Nu aş vrea să porniţi cu sentimentul că cineva vă pune la colţ.

          Apreciază

          • Bineînțeles că nimeni nu poate să ajute pe altcineva din punct de vedere ”psihic”, cum spuneți dvs. Este complet absurd. Nimeni nu are nevoie de ajutor psihic, ci de haine, alimente normale cît de cît și aer curat și mișcare și pantofi și dialog cu oricine, măcar o dată pe săpătmînă. Și mai ales de dreptul de a avea familie și de a munci. Vreau să spun că orice om are nevoie de dialog normal, pe orice temă, nu dueluri cu pretenții terapeutice care fac aluzii la starea de bine psihic a omului, de parcă ar fi un animal din grajd, care nu merită respect deloc. Pe mine nu m-au lăsat nici la fundația Estuar pentru pacienți psihiatrici – nu a vrut doamna mea doctor psihiatru. Nu prea mi-a răspuns aproape nimeni, deși eu eram cu inima deschisă și singurătatea completă, după mai mulți ani de izolare, e foarte grea. Dar, mulțumită lui Dumnezeu, au existat 3 persoane cu inima curată (2 din SUA, una din România) care mi-au trimis haine mai vechi sau rele și pantofi și adidași sneakers pentru iarnă și bani să îmi iau o haină de iarnă. Eu am folosit cuvîntul judecată absolut sigur cu sens de găndire asupra a ceva, cu sens de meditare asupra, etc. fiindcă nimeni nu poate să judece oamenii ca ”psihic”, ar fi complet absurd. Deocamdată am cu ce să mă îmbrac, anul trecut mi-am luat și cîteva haine de vară. Este adevărat că eu am dat adresa mea pe bloguri cerînd măcar 4-5 lei în plic, dar nimeni nu mi-a trimis. Acum pot să stau mai mult fără bani și păstrez cele cîteva sute pe care le mai am în bancă pentru a pleca la țară la vară, fiindcă nu am mai ieșit din București din 2011 din lipsa banilor. De fapt încă din 1984, cînd aveam 13 ani, doar de cîteva ori, din același motiv. Mi-am mai luat cîteva haine la 10-15 lei bucata (anul acesta am avut noroc), așa că mă voi descurca. Vedeți dvs. vorbiți cu oamenii de jos cum sînt eu ca și cum ar fi idioți, îi tratați cu idei stereotipe gen”să vă schimnbe starea” și alte lucruri amare și otrăvitoare. Pentru mine nu are importanță, dar sper că înțelegeți cît de greu le este altor nevinovați să suporte, mai ales cînd sînt tineri, astfel de jargon. Eu vă mărturisesc că niciodată nu am greșit nimic și mereu am respectat oamenii, și niciodată nu mi-am imaginat măcar că un om oarecare ar fi bolnav psihic. Vă doresc o zi frumoasă și pace în inimă. Cu respect. Vă apreciez efortul de blogger, dar cred că înțelegeți că riscați să fie și unii care să spună adevărul, cum sînt eu. Mulțumesc.

            Apreciază

            • Uff! Se pare că nu mă pot face înţeleasă. Haideţi să mă dau pe mine exemplu, poate vă e mai uşor să mă înţelegeţi, să acceptaţi că nu am avut nicio intenţie rea. Când spun „să vă schimbe starea”, mă refer la acea stare pe care o avem cu toţii la un moment dat. Eu, dacă sunt tristă pentru că sunt bolnavă, pentru că mi s-a întâmplat ceva sau pentru că s-au adunat probleme şi simt că nu e bine, sunt tristă, repet, asta e o stare. Tristeţea nu e boală, e stare. Şi dacă scriu despre asta şi vin 30 de comentatori care mă încurajează, poate însemna că îmi schimbă starea. Dialogul cu ei mă poate face să zâmbesc după ce am plâns ore-ntregi. La asta mă refeream.
              Nu mi-aş permite niciodată să vă cataloghez. Dacă spun despre cineva că nu se află într-o stare bună, mă refer că îl văd plângând sau citesc despre el că plânge. Asta nu îl face nebun, Doamne fereşte.
              Nu vă cunosc, doamnă dragă. Nu vă cunosc problemele şi vă apreciez pentru sinceritate dar nici dumneavoastră nu mă cunoaşteţi şi vă rog tare mult să nu spuneţi că „Vedeți dvs. vorbiți cu oamenii de jos cum sînt eu ca și cum ar fi idioți” pentru că nu cred că eu am spus asta despre dumneavoastră. Aici vin oameni de peste tot din ţară sau din lume, sunt profesori, patroni, poate şomeri, poate medici, poate studenţi, ingineri şi ziarişti şi etc că nu mai ştiu şi nici nu contează. Aici ne adună cuvântul, nu situaţia materială, nu dau doi bani pe asta. Nu am făcut paradă pe blog cu situaţia mea aşa că poate sunt şi eu „jos”, nu? Vă rog mult să nu mă acuzaţi de ceea ce nu am făcut, chiar vă respect şi v-am respectat de la primul cuvânt lăsat aici.

              Nu ştiu cât aţi scris despre situaţia dumneavoastră când aţi cerut bani dar parcă nu-s de condamnat cei care nu v-au trimis. Dacă aţi dat multe detalii, e altceva dar ştiţi şi dumneavoastră că se întâmplă multe în mediul online şi poate că oamenii nu au avut încredere, nu ştiu situaţia. E doar o părere.
              Am înţeles acum că aveţi nevoie de ajutor financiar, de haine şi hrană, nu de încurajări. Dar încă o dată vă rog să nu mă acuzaţi pe nedrept. Unde am spus de bolnavi psihic?

              Apreciază

  16. Fiecare dintre noi avem zile bune și mai puțin bune, care se reflectă în rândurile pe care le postăm. Trebuie să înțelegem că suntem oameni, adesea sensibili, care caută astfel să-și verse năduful sau să-și transmită bucuriile prietenilor și colegilor de pe blog sau alte site-uri. Aceste cazuri le înțeleg și mă pliez sentimentelor exprimate, prin încurajări sau felicitări. Dar atunci când pesimismul persistă, mă retrag discret, pentru a nu mă molipsi și eu. Înseamnă că-i nevoie de un psihiatru, însă pe la noi se cam rușinează lumea să recunoască.

    Apreciat de 1 persoană

  17. 1lauralaly zice:

    Recunosc public ca sunt genul de persoana care daca simte ca se intampla ceva in sufletului celui care scrie, ii las un mesaj prin care ii spun ca sunt acolo daca are nevoie.Asta daca citesc de ceva vreme postarile omului si interactionez cu el sau ea. Si caut cuvintele cu grija , pentru ca nu imi doresc sa ating vreo rana. E exact cum spuneai tu intr-o pozie de a ta in care faceai referire la oamenii ce duc cu ei suflete ciuntite.

    Apreciază

  18. Complicat de răspuns la întrebarea ta. Uneori e atât de greu să te apropii de sufletul omului. Eu încerc să evit textele triste, fie ele bloguri, cărți sau orice altceva, așa că nu știu ce aș face dacă aș citi ceva de genul. Tristețea și mai mare e că fata respectivă a murit din cauză că a vrut să facă un selfie. Sunt atât de inconștienți copiii ăștia și nu se gândesc la ce pericole se expun dintr-o joacă. Trist, nesfârșit de trist.

    Apreciază

    • E greu, aşa e! Şi uneori parcă nu pot fi evitate. Că accesezi blogul, citeşti primele cuvinte şi deja te simţi părtaş…
      Da, aşa e. Selfie dorea. Nu ştiu ce să mai zic. Cred că nici nu se gândesc că ar putea păţi vreodată ceva. E dureros şi tot mai des se întâmplă din astea.

      Apreciat de 1 persoană

  19. HopeLess zice:

    Eu pot spune doar despre mine si pot marturisi doar atat: cand m-am apucat de scris (si altceva in afara de recenzii), am facut-o sa nu ma sufoc! Sa ma descarc. Repet: scrisul pentru mine e terapie. 😊

    Apreciază

  20. Monik zice:

    Depinde. Cand esti realmente sub imperiul depresiei, realitatea ta e perturbata. Prin urmare nu numai ca nu conștientizezi ca esti depresiv, dar nici macar nu stai sa scrii despre asta. Pentru ca nu ai cum sa identifici prin ce treci. E o zona din care nu poti iesi ca sa strigi. De obicei observa cei din jur unde esti. Tu nu. Cred ca astfel, prin urmare, cei sumbri pe blog subt doar sumbri. Nu neaparat la un pas de a face ceva regretabil.
    Sa intervii cum spui tu e uman si firesc, dar de cele mai multe ori ce iese la suprafața prin scris nu e neaparat un strigat de alarma.
    Nu sunt psiholog dar unul m-a ajutat sa inteleg. Insa nu se stie niciodata ce e in spatele unui blog, unei postări asa ca e mai bine sa intervii decat sa afli mai tarziu ca a fost, ei bine, prea tarziu.

    Apreciat de 1 persoană

    • Da, am pus şi eu problema asta că parcă n-aş crede că cineva aflat în depresie stă să scrie despre asta şi să şi publice. Nu ştiu, Monik, e complicat.
      Pe de altă parte, mă gândesc şi la faptul că de obicei, în special tinerii, adolescenţii, vor să fie în centrul atenţiei şi trag semnale de alarmă tocmai că să atragă atenţia şi tot pentru asta recurg în final la gesturi extreme.
      Am citit despre tineri care-şi fac pagini comemorative şi „desemnează” pe cineva din cercul lor să le administreze apoi se sinucid. Un adolescent a făcut asta şi verişoara lui a administrat pagina. Au fost poate mii de mesaje de condoleanţe şi ea a înţeles prin asta că e popular. Şi apoi a făcut ea o pagină pentru ea şi a recurs la acelaşi gest.
      De aia zic că nu ştii. Cum bine ai zis şi tu, nu ştim ce e în spatele unui blog…

      Apreciază

      • Monik zice:

        E complicat asa e, Potecuța. Imi scapase din vedere faptul ca vorbeai de tineri, de adolescenți. Din nou, am ceva experienta si cu ei. Nu vorbesc de copiii mei care slava domnului sunt niste copiii cu emotii firești si care nu derapează, dar cunosc cazuri direct. La ei e putin diferit. Strigătele de disperare sau soaptele lor ascunse uneori pot fi un semnal de alarma. Cu adulții e alta poveste, cand derapează, nu mai au energie sa atragă atentia, raman aninati in întuneric de multe ori fara semnale ( nu vreau sa generalizez, oamenii reacționează oricum diferit, sunt cazuri si cazuri, depinde cat de labili sunt psihic), adolescenții insa…. Odata demult a trebuit sa intervin (da, e vorba de un adolescent) si nu regret desi gestul meu a parut invaziv. Ma felicit si in ziua de azi…
        Nu stiu ce ai citit, ce te ingrijoreaza, dar cred ca daca simti ceva, poate e ceva. Si e mai bine sa intervii.

        Apreciază

        • Bravo pentru intervenţie, important e că te simţi tu împacată cu tine pentru gestul tău!
          Nu, nu e cazul acum. Aşa cum am scris, mi-am amintit de două bloguri pe care le citeam la început, când am deschis potecuţele. Şi, cum nu ştiam exact, bănuiam că e vorba de persoane foarte tinere.

          Apreciat de 1 persoană

  21. Oana zice:

    Eu nu zic nimic. Căci scriu și eu cam trist, dar am citit la alții și sumbru și morbid. Cert e că am început să fiu mai reținută în dorința asta de a salva. Am aflat pe propria piele că…nu poți salva pe cineva care nu mai vrea/poate să fie salvat.

    Apreciat de 2 persoane

  22. Ana zice:

    Tu intuiesti raspunsul meu,dar zic : m-am fript cu supa si suflu in iaurt…nu,in inghetata. 😜
    Eu intreb ,ca si tine,prima data.In functie de raspunsul primit i-au decizia ulterioara de a continua sa intreb sau sa mi se rupa.
    Personal…cand am scris ca vreau sa crap eram sarcastica si debusolata,cautam un raspuns…Da’ pe bune nu vreau sa mor,ca tare-mi place sa traiesc…
    Si cred ca aceste probleme pe care unii le au sunt legate de problemele lor mentale de sanatate…si au nevoie de ajutor.
    Lasand la o parte copila cazuta de pr bloc,biata de ea, mai este virba si de teribilismul varstei…vezi balena albastra..noua tampenio-idiotenie inventata din nevoia de a primi atentie.
    Nu sunt adepta violentei,insa in circumstante de luat plozii razna bataia e rupta din Rai….ca altfel daca abuzezi de virba buna cica babacii sunt prosti…😜

    Apreciază

    • Dap, l-am intuit bine, gând la gând 😉
      Eu de balena asta am auzit recent şi sunt şocată. Pur şi simplu nu-mi vine să cred! Mai greu îmi e să cred că fenomenul ăsta nu poate fi controlat. Că are adepţi, nu mă miră, aici pot găsi explicaţii deşi şi aşa e greu de crezut că cineva poate fi manipulat atât de grav. Dar chiar nu se poate stopa? 😯

      Apreciat de 1 persoană

      • Ana zice:

        Nu stiu cum s-ar putea stopa…poate folosind metoda americanilor care au prins hackerii si in loc sa ii bage la puscarie i-au pus sa lucreze.
        Dar vorba unei doamne,ieri, legat de balena asta, io as pirata balena asta si i-as pune ca in loc sa isi taie venele,intr-o zi sa dea cu aspiratorul la tot blocul,in alta zi sa faca un tort sofisticat,in alta sa alerge 10 km, in alta zi sa citeasca doua carti…si tot asa….sa vezi atunci challange. Bashca le-a da sarcina grea sa mearga la teatru si opera….si sa tina si post numai cu mere o zi intreaga.

        Apreciază

        • 🙂 Ioiii, să ştii că asta chiar ar fi tare bine, pe cuvânt!
          E cumplit ce aud despre jocul ăsta. Nu ştiu, mă gândesc că dacă eu pot controla anumite mesaje în blog, cum ar fi, pot scrie cuvântul „conopidă” în căsuţa aia din panoul de control şi toate comentariile care conţin cuvântul intră la moderare sau în spam, ce pisici e aşa de greu de controlat un joc care ştiu că are cuvinte cheie. La oa dică, nu cred că e aşa de greu pentru platforma aia să blocheze orice are legătură cu asta. Aseară am auzit că ar fi cam 200 de adolescenţi morţi în urma jocului. Câţi să mai moară până se trezesc ăştia?

          Apreciat de 1 persoană

          • Ana zice:

            Parerea mea este ca sunt lasati sa continue ca asa trebuie…Nu sunt adepta teoriei conspiratiei, insa ma duce creirul la astfel de gand din moment ce nu se incearca ceva in directia asta. Adica chiar nimic. Nici macar prinderea intemeietorului…care,in opinia mea,este autorul moral al unei crime in masa.

            Apreciat de 1 persoană

  23. Ana zice:

    Nu stiu de ce s-a postat la dublu 😲

    Apreciază

  24. Mirabela zice:

    Eu mai am obiceiul de a scrie despre moarte, depresie (inițial am crezut că te referi la mine), dar de cele mai multe ori ma dezbrac de durere in scris si ma sperii când primesc mesaje in privat în care sunt întrebată daca sunt bine. Dar pe de altă parte ma simt mai ok când văd ca acești oameni au grija de mine. De aceea când citesc la alții ceva trist, fie le las un comentariu, fie un mesaj în privat fiindcă vreau sa cred ca le fac un bine. Știi cum e „mai bine previi decât sa tratezi”. Ceva asemănător ar fi și în acest caz.

    Apreciază

    • Nu, Mirabela! Nu am obiceiul să mă refer la cineva sau ceva anume, mai ales când nu laud acel ceva. Când totuşi o fac, o fac asumat, cu link. Altfel se numeşte bârfă. Am dat exemplul celor două bloguri pentru că altfel ar fi fost şi mai ambiguu şi mai general decât e oricum. Unul dintre ele nu mai există iar pe celălalt, aşa cum am scris, ştiu că atunci vreme de câteva luni nu s-a mai scris şi între timp am şi uitat cum se numea.

      Da, şi eu apreciez şi contează grija celor din jur, chiar şi necunoscuţi, pentru o stare a mea. Şi chiar îmi face bine asta. De asta bănuiam că nu poate face rău o vorbă lăsată la comentarii.
      Daa, foarte bine-ai dat exemplu acea vorbă cu prevenitul! 😉
      Zi frumoasă să ai!

      Apreciat de 1 persoană

  25. Iosif zice:

    Sper din suflet,ca „Ivy” e bine. Nu mai pot accesa bogul ei,si sper,ca nu i-am provocat eu vre-o suparare cu…comentariile mele bizare,posibil gresit interpretate. Am înteles ca va cunoasteti si ca urmeaza sa va vedeti. Nu vreau ca vre-un blogger sa sufere din cauza commenturilor mele.Daca vrei nu publica acest comm,sa nu fie interpretat ca o …bârfa .

    Apreciază

    • Nu consider că e o bârfă îngrijorarea ta. La cum o ştiu pe Ivy numai din cât am citit scris de ea şi din cât am vorbit cu ea prin comentarii până acum, cel mai probabil ţi-ar fi spus dacă ai fi deranjat.
      Pe de-o parte mă bucur că-mi citeşti blogul, pe de alta mă nedumereşte atenţia asta exagerată de ai prins din zbor şi discuţia noastră. Nu urma să ne vedem, nu am stabilit nimic, era vorba de altceva, o discuţie despre acele statui din Alba. Ca să ajungă ea la Alba „cândva”, trecea prin oraşul meu şi de aici discuţia pe care ai interpretat-o greşit. Nu e o problemă asta acum pentru că blogul ei e închis şi nu ştiu de ce.
      Sper să vină aici şi să îţi răspundă singură! Mda, ai reuşit acum să mă sperii puţin. Nu ştiam că nu mai e blogul ei.

      Apreciază

      • Iosif zice:

        Nu intentionam sa te sperii,ci doar sa ma informez deoarece blogurile pe care le citesc si comentez,si cei ce sunt proprietarii lor,au un loc în inima mea,iar disparitia din virtual al oricaruia dintre ei mi-ar lasa un vid,o durere sufleteasca,care ar fi cu atât mai mare,cu cât eu as fi generat-o ! Merci,draga Potecuta. Sper din toata inima sa revina !

        Apreciază

  26. Irina zice:

    Aici aș avea cam multe de spus. 🙂 Am scris trist. Foarte trist o vreme. Poate nu chiar la modul ăsta, morbid. Sunt o persoană destul de vitală, în ciuda tuturor problemelor mele. Nu mă dau bătută nici moartă 😆 . Dar am scris trist. Îngrijorător de trist, ca să-mi citez o cunoștință. Pentru că altfel nu pot să scriu. Așa am început să scriu, ca să mă descarc. Nu mi-a plăcut niciodată să fiu întrebată dacă sunt bine sau să primesc sfaturi. Nu pentru asta scriam. Pur și simplu nu voiam să am impresia că vorbesc singură, dar voiam doar să fiu ascultată, atât. Poate voiam să mi se acorde atenție, dar nu insistent, nu vizibil. Am șters al doilea blog tocmai din cauza insistențelor unor cititori de ,,a mă ajuta.” Nici mie nu îmi place să încurajez sau să dau sfaturi, pentru că știu că pe mine nu m-au ajutat niciodată, dimpotrivă. Nu cred că funcționează în cazurile severe. Înclin să cred că cineva aflat în starea despre care vorbești nu poate fi ajutat decât prin tratament medicamentos (poate și psihoterapie, într-o formă ușoară a suferinței), deci doar de un profesionist. Nu știu dacă prietenii pot face prea multe, întrucât viziunea lui asupra lumii e complet deformată.

    Apreciat de 1 persoană

    • Irina, mă bucur tare să te revăd la mine!
      Ai perfectă dreptate cu acel aşa-zis ajutor, ştiu că nu se poate face mare lucru mai ales în cazurile de care vorbeam şi ai amintit şi tu. Dar nu mă gândeam că poate deranja o întrebare. Că dacă omul scrie trist despre situaţia lui tristă şi constaţi că e realitate, e cam ciudat (să nu spun altfel) să întrebi dacă omul ăla e bine. Dar când scrie despre moarte şi nu prea eşti sigur dacă e imaginaţie sau e pe bune, e mai greu. Că deşi poate părea falsă implicare, există şi oameni din ăştia ca mine cărora chiar le pasă cu toate că ştiu că nu pot face nimic. Dar aşa, există acolo, undeva, o sămânţă de compasiune.
      Zi bună să ai!!

      Apreciat de 1 persoană

  27. dyanaweb zice:

    Este cam cu dichis treaba…Sunt situatii cand o simpla intrebare inseamna invadarea unui spatiu, alta data este bine venita si poate scoate dintr-o anumita stare persoana careia ii este adresata. Mai cred ca unii tineri este doresc mai mult sa atraga atentia si nu stiu altfel cum, decat cu ganduri din acest gen si postate in asa fel incat sa fie vazute la momentul oportun de cine trebuie. Deci actiunea trebuie gandita bine… Poate nu ar trebui sa ne intereseze, dar trebuie sa ne gandim ca si noi avem copii, ce la randul lor pot trece prin perioade mai putin placute si nu vor sa apeleze la noi, iar intrebari de genul „Ce mai faci?” sau „E totul ok?” ar fi bine venite. E greu sa fii parinte si sa te gandeste ca acolo ar fi putut fi copilul tau sau ca al tau copil este depresiv si se gandeste doar la moarte… Nu vreau sa treaca nimeni prin asa ceva. nu stiu nici eu cum sa reactionez cand citesc randuri „mai ciudate”…chiar mi se strange inima, ochii mi se umplu de lacrimi, as face ceva, dar nu stiu ce as gasi la captul celalalt… e greu sa iei o astfel de decizie: daca sa stai deoparte sau sa te implici…
    Deci un raspuns clar oricum nu am dat 🙂 Sorry!!! In capul meu sunt o groaza de scenarii, dar o situatie reala pana acum nu am avut ca sa iti pot spune „fa asa…sau invers”
    Sa ai o zi frumoasa!

    Apreciază

    • Am întors şi eu problema pe toate părţile şi tot nu am ajuns la un răspuns aşa că te înţeleg perfect!
      Totuşi, din moment ce x pune pe tapet o problemă din viaţa lui, mai poate fi vorba de invadare dacă eu pun o întrebare legată de felul în care se simte el? 🙄
      Îţi mulţumesc mult, dyana! Zi frumoasă şi ţie!

      Apreciat de 1 persoană

  28. Antoaneta zice:

    Eu am avut o perioada cand, ca un facut, am ajuns sa citesc carti despre sinucidere…unele triste, altele amuzante…
    Am trecut printr-o perioada grea din viata mea in urma cu cativa ani cand faptul ca am fost intrebata cum ma simt a facut diferenta…e greu de explicat…nu am tendinte suicidale, nu la asta ma refer….dar…cand omul trece prin suferinte si dureri…faptul ca cineva acolo il intreaba ceva…ii aduce cumva o raza de lumina…o stiu pe pielea mea
    Din acest motiv incerc sa fiu atenta la ceilalti si mai ales la reactii, postari etc pentru ca stiu ce inseamna depresie, singuratate, izolare – sau mai bine zis ..sentimentul ca esti singur pe lume si neinteles!
    Da, eu am obiceiul sa intreb pentru ca nu stiu daca nu cumva acel om are de fapt nevoie de o mana, un umar, o ureche …..si am prietene care ma suna cand simt nevoia sa fie ascultate, sa se simta .. oameni! sa simta ca cineva le intelege!

    Apreciază

    • Îţi mulţumesc mult pentru comentariul tău, pentru sinceritate! M-am liniştit, posibil să nu făcut o mare greşeală că nu am rămas indiferentă în acel caz în care o postare mi-a dat de gândit.
      Şi pe mine m-ar ajuta o vorbă bună dacă aş fi într-o situaţie din asta şi tare mă bucur că mi-ai spus concret că poate fi şi aşa.
      Mulţumesc, Antoaneta! O zi frumoasă îţi doresc!

      Apreciază

  29. psi zice:

    răspunsul scurt ar fi nu, clar nu. pentru că la rândul meu am scris texte fără vreo legătură cu mine, care au cam dat unora cu virgulă. ori le-au luat personal (există un ciclu de povești pe care le-am abandonat chiar din acest motiv). iar la câte bloguri citesc acum… cam cunosc oamenii. 🙂
    și pentru că blogurile sunt bloguri și viața e viață. se întrepătrund, dar nu-i același lucru, ca și prietenia: există doar între oameni care și-au pus sare în mâncare, împreună.

    Apreciază

  30. Sa știi ca la un moment dat am stat in fața unui text cateva minute bune, pentru ca era asa de trist încât nu stiam daca e real sau imaginatie. Pana la urma am comentat si nu mai stiu ce am zis, dar mi.a raspuns omul si mi.a spus ca l.am bucurat comentându.i. Dar asta nu e general valabilă. Eu zic totusi ca ar trebui sa ne riscam si sa punem o intrebare. Nu ne costa nimic 🙂

    Apreciază

  31. Pentru mine blogul e un hobby, cum reiese si din titlu. De obicei citesc bloguri din domeniul meu de interes. Nu prea se sinucide lumea cand coase gresit trei margele. Acum iarta-ma si lasa la o parte duritatea frazei dinainte. Consider ca este foarte binevenit sa pui o intrebare si sa scrii cateva randuri de incurajare cuiva care scrie lucruri triste, disperate uneori. Chiar daca ce scrie acolo e o poveste nu ceva real. E bine de intrebat. In cel mai rau caz iti raspunde ca ai fost ridicol, in cel mai bun caz iti multumeste. Intre cele doua exista insa o infinitate de reactii posibile. Ceea ce iti pot spune insa ca certitudine si cu sinceritate este ca pentru mine blogul este o evadare din lumea reala. Fara de care nu pot merge mai departe uneori. E ca o terapie. Bla, bla.. Asta e.
    In incheiere iti doresc o primavara frumoasa si ne mai vedem pe la „miercurea fara cuvinte”.

    Apreciază

    • Să ştii că şi eu înclin să cred că între ce poate fi mai rău şi ce poate fi mai bine e o infinitate de posibilităţi. Dar parcă ce poate fi rău, adică o reacţie mai dură a celui căruia îi lăsăm un gând, nici nu e chiar atât rău. Sau nu la fel de rău ca sentimentul că am trecut indiferenţi peste o posibilă problemă.

      Îţi mulţumesc tare mult! Sigur că da, ne vedem şi ne citim. Din păcate, blogspotul nu e chiar extrem de prietenos cu WP şi invers, eu nici acum nu am putut da follow blogului lui Călin, de exemplu, şi când încerc să comentez şi la tine şi la cei de pe blogspot uneori întâmpin greutăţi dar ne descurcăm noi cumva 😉
      Zi frumoasă îţi doresc!

      Apreciază

  32. axel zice:

    Mă bag şi eu puţin în seamă, măcar ca textul e ceva mai vechi dar subiectul şi conotaţiile lui mă interesează.
    Statistic vorbind, rata sinuciderilor într-o ţară e direct proporţională cu dezvoltarea tehnologică a acesteia; din câte ştiu, Japonia are o rată uriaşă a sinuciderilor la adolescenţi iar motivele sunt nenumărate: teama de eşec în carieră, teama de eşec în plan social, certitudinea inutilităţii personale ş.a.m.d.
    Pe de altă parte, n-ai să vezi adolescenţi din tribul Gadabuursi din Somalia aruncându-se în calea girafei – ăia sunt prea ocupaţi să supravieţuiască pentru a-şi permite să se sinucidă.
    Crunta depresie care duce la picajul final de pe bloc sau la reeditarea destinului Annei Karenina e, statistic vorbind, apanajul celor care au ce mânca, au casă, au ţoale, au şi prieteni DAR! au, atenţie, televizor şi Internet dar n-au cu cine să comunice… paradoxal, este?
    Atât programele TV cât şi Internetul oferă o abundenţă de filme, imagini, jocuri în care moartea semenilor noştri, în moduri cât mai oribile a devenit ceva banal. Să-l tai pe unul cu drujba într-un joc e haios, mai ales când poţi să-i vezi şi organele interne sărind în toate direcţiile. Autorităţile din domeniu au mare grijă ca filmele cu scene explicite de sex să fie difuzate la ore târzii – să nu vadă copiii, deh! – dar n-au nici o problemă în a da liber filmelor în care diverse persoane se măcelăresc reciproc… adică e periculos pentru copii să vadă cum domnul acela se urcă pe doamna şi fac lucruri interesante da’ nu-i nici o problemă pentru ei atunci când văd hectolitri de sânge şi viscere împrăştiate pe pereţi… societatea asta modernă are un simţ moral cam bizar, dacă mă-ntrebi pe mine.
    Pe de altă parte, societatea, în ansamblul ei, pune o presiune din ce în ce mai mare pe fiecare individ adult: carieră de succes, costume de firmă, casă mare, maşină – astea sunt elementele, standardele, dacă vrei care, la ora asta, definesc adultul tipic într-o societate… mă rog, să-i spunem civilizată. Adulţii, la rândul lor, pun presiune pe copii fără a-şi găsi, însă, timpul şi resursele necesare pentru a comunica cu adevărat cu aceştia. Şi-atunci, BAM! apare balena aia care ţinteşte la fix, punct ochit/punct lovit direct în minţile alea bramburite de băuturi energizante cu vodcă şi filme de doi bani care înroşesc ecranul televizorului. Poate sună cinic dar acolo are loc o filtrare a indivizilor. Cei care trebuie să plece, cei slabi, pleacă. N-am zis că sunt de acord, ia-o încet; am prezentat doar fenomenul.
    Să pui toate astea pe seama bolilor aşa-zis “psihice” e uşor; ca psihiatru, cuvintele “dezechilibru biochimic” sunt undeva în primele două fraze scoase pe gură, măcar că nimeni, repet NIMENI n-a reuşit până acum să definească acest dezechilibru biochimic pe baza căruia s-a elaborat vestitul DSM (Diagnostic and Statistical Manual of Mental Disorders) cu ajutorul căruia generaţii întregi au fost şi sunt îndopate cu produse de sinteză pentru a le face minţile cu adevărat varză.
    Ştiai că există, listat în DSM şi în ICD (versiunea europeană) ceva care se numeşte “sindromul creativităţii”? Păi, asta spune cam tot…

    Una peste alta, că m-am lungit deja cam mult, singura terapie cu efect pentru depresivii ăştia – aşa cum o văd eu – e ori să-i pui să sape şanţuri până cad din picioare, pentru ca oboseala să le scoată din cap gândurile tâmpite fie să le dai întâi o bătaie de să te doară pe tine după care să-i pui să sape şanţuri până cad din picioare…

    Apreciază

    • Sunt încurcată acum pentru că nu ştiu cum să procedez. Sunt de acord cu ce ai scris de la primul până la ultimul cuvânt şi mă simt prost să scriu „de acord” pentru că efortul depus pentru a scrie acest comentariu mă obligă să răspund mai pe larg. Şi nu e numai obligaţie, e şi respect aici. Dar tot nu ştiu ce aş mai putea adăuga.
      Din păcate, eu una nu văd o soluţie. Pentru că nu-i putem pune noi la sapă de şanţuri înainte sau după bătaia aia şi cei care ar putea se pare că sunt ocupaţi cu altele sau pur şi simplu nu le pasă.
      Eu nu cred că ţine de boală psihică. Sau, mă rog, nu de forma aia pe care o ştim cu toţii. Că dacă e să căutăm bine prin tratate, cred că nimeni nu-i chiar perfect sănătos din punctul ăsta de vedere. 🙄
      Mulţumesc, axel!

      Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s