Cinema, mon amour

Dacă-am scris de teatru, frumos ar fi să trec şi pe la cinema, să fie corect ca să nu fie incorect. Nu? Păi, nu. Că nu de aia m-am dus şi nu de aia scriu. Că potecuţele nu-s CEDO şi nici Potecuţa nu-i vreo justiţiară aşa că s-a nimerit să fie una după alta, n-a fost cu premeditare. Aşa cum s-a nimerit şi să mă fac de râs că-s total pe lângă tehnologia de ultimă generaţie şi nu ştiu să citesc printre rânduri şi văd metafore şi unde nu-s. Nici aia n-a fost premeditată dar a fost încununată de succes. Revin. De când am citit că e vâlvă mare cu un film de-al nostru pe la Berlin şi că a luat Ursu’ de Argint, am decretat stare de urgenţă. Mi-am zis(foarte plastic): io la ăsta mă duc. Mi-a intrat în cap că vreau să-l văd, că dacă vreau trebuie şi dacă trebuie apăi îi musai aşa că Potecuţă, fată, stai cu ochii beliţi (hopa, am uitat că acum vorbesc în public, nu doar cu mine) stai cu ochii pe afişe, pe site-uri de profil, pe ştiri, pe alea-alea, să afli când vine filmul la tine. Şi am stat şi am aflat şi a venit. Filmul.

Vă spun sincer că premiul ăla de la Berlin a fost al doilea motiv care m-a făcut să-mi doresc să-l văd. Să-l spun pe primul? Îl spun că râsul face bine la ten: titlul.
Mno, şi cum spuneam, Ana, mon amour era pândit. Am văzut că „urmează”, am verificat agenda care spunea că la ora aia nu-s la muncă 😀 şi ieri la ora 15:45 am intrat în sală.
Primele 3 rânduri goale, pe rândul 4 o bunicuţă, pe rândul 5 Potecuţa şi pe următoarele vreo 5 persoane. M-am lăfăit pe un rând, adică. Adevărul e că ora 16, luni, poate fi pentru orice dar numai pentru film nu. Nu ştiu de ce au ales ora aia dar chiar nu contează, eu m-am bucurat. Ceva-mi garanta că nu va bruia nimeni atmosfera cu „pup-o, bă” sau cu „stai, mă, că-s la film şi nu te aud, vorbeşte mai tare”. Mă rog, asta cu pup-o, bă cade oricum că filmul nu e recomandat minorilor din cauza sau datorită unei scene care nu mai necesită încurajare la pupat dar spuneam că m-am bucurat că nu era lume.

Şi a început filmul. Brusc, aşa cum îi stă bine oricărui film românesc, că nu e timp de intrat uşor în acţiune, în poveste sau în plan. A scris titlul şi pac, direct prim plan cu personajul care spune ceva.
Primul şoc l-am avut după ce mi-am revenit din panică. Panica s-a instalat în primele 5 minute din film că mi s-a făcut rău 😀 (deh, potecă zuză) şi mă gândeam cum pisici să ies eu din sală în primele minute şi ce fac. Primele minute din film par filmate cu telefonul mobil în mână. Pe cuvânt! Eu am înţeles că poate ideea era să te facă direct părtaş la discuţie, ca şi cum ai în faţa ta la masă doi oameni care vorbesc şi tu te uiţi când la unul, când la altul. Eu asta am înţeles, dacă alta e semnificaţia, nu mă pricep şi nu înţeleg care ar putea fi. Dar! Trecerea nu se făcea din butoane, camera 1-camera 2 ci pur şi simplu cu tot cu mişcarea aia stânga-dreapta şi invers, pe repede-nainte. Şi chiar dacă mi-am fixat eu un punct pe ecran, n-am putut evita. Că una e TV-ul şi alta cinema-ul. Dacă mai punem şi faptul că în tot timpul ăsta au fost numai prim şi gross planuri şi imagine tremurată (exact ca la filmarea cu telefonul, când îţi tremură mâna), răul a fost la el acasă.

Mi-am revenit odată cu personajul principal, că şi ea a făcut atac de panică. Dar ea a avut alt motiv şi şi-a revenit altfel. 😀 Mno. Eu doar am respirat adânc de câteva ori şi a trecut starea de rău şi a venit şocul. Când am realizat că „Dragoş Bucur” din primele secvenţe nu e Dragoş Bucur ci Mircea Postelnicu 😀 Am o scuză, eram ameţită. Şi nu ştiam nimic despre film, nici măcar cine joacă. Ştiam de Netzer, de premiu, în foarte mare despre Ana şi Toma şi atât. Şi chiar seamănă ăştia doi şi Postelnicu e la primul film aşa că a fost cumva scuzabilă confuzia. Iete şi spuneţi voi dacă nu seamănă:

No, am o scuză că i-am încurcat? 😀

Ca în toate filmele româneşti de după 90, şi în ăsta se mănâncă ciorbă. Ca să ştiţi. Nu se ratează nici plescăitul dar nu ţine mult şi nu deranjează. Şi nu mănâncă atât de mult, adică juma de film la o ciorbă, ca-n ăla cu poliţist, adjectiv.

Să vă spun despre film? A fost fain. Psihologie, psihanaliză, înjurături, di toate. Dacă mergeţi la cinema, să vă gândiţi la potecuţa şi să nu vă holbaţi la ecran în primele minute, trust me că-s păţâtă. Mă veţi pomeni voi, treaba voastră, io v-am zâs.
No, atât. Potecuţa, mon amour vă doreşte vizionare plăcută!
Hai că mă pricep la cronici 😀
Şi am stat la final până când s-a terminat scrisul ca să aflu care-i melodia de final. Io şi încă doi curioşi ca mine. Habar n-am cine-s dar m-am prins de ce stăteau că după ce-au bolborosit Nouraşu’ n-au mai citit şi restul. Frumoasă melodie. O vreţi? Poftiţi!

Foto: 1, 2, 3

Hai, măi. Eu chiar nu vă povestesc filmul că poate vreţi să-l vedeţi şi vă stric surpriza.