Spectacolul de după spectacol

Aş vrea să nu spun că avem cu toţii amintiri dragi şi frumoase din copilăria noastră dar cum asta e singura introducere pe care am găsit-o, mă fac vinovată de abuz de truisme şi las aşa, la voia criticilor, că oricum intru imediat în subiect şi poate scap. Una dintre cele mai dragi mie e legată de sala de spectacole a oraşului. Nu ştiu dacă am fost eu norocoasă sau era ceva absolut normal la vremea aceea dar nu cred să fi fost lună în care să nu merg cu mama la un spectacol. Că era teatru, muzică sau de „varietăţi”, nu se rata nimic. Nu ştiu dacă era vorba de faptul că la vremea aceea era poate singura modalitate de a petrece timpul liber, singurul eveniment în oraş sau era sete de cultură sau divertisment dar ştiu că sala era plină de fiecare dată şi bilete se dădeau de multe ori „pe sub mână”.

Am multe „flashuri” şi din perioada în care eram foarte mică şi când mergeam să duc flori la scenă o interpretă s-a pus pe burtă pe scenă ca să ajungă la mine sau eu să pot ajunge la ea să o pup, îmi amintesc de doi tipi negri care cântau (acum nu mai ştiu cine erau) pe care i-am văzut în culise când o căutam pe mama şi m-am speriat de ei şi am început să urlu ca din gură de şarpe, îmi amintesc de Tudor Gheorghe pe care l-a rugat mama să cânte o anume piesă şi la final de spectacol a şi cântat-o şi a spus că e pentru o doamnă din sală şi mie în acel moment mi s-a părut că e un fel de Dumnezeu pe pământ (poate că de atunci îl iubesc pe omul ăsta) pentru că, în mintea mea de copil, oamenii de pe scenă erau din alt decor, din altă lume, din alt aluat. Aşa îi percepeam eu. Îmi amintesc de folkişti şi de actori şi parcă s-au întâmplat toate în alt timp, în altă viaţă.

Dar cel mai tare îmi e întipărit în minte momentul de dinainte sau de după unele spectacole. Nu ştiu cum făcea sau ce făcea mama, ce „pile” avea sau câtă îndrăzneală avea dar ajungeam tot timpul prin culise sau pe la cabinele artiştilor. Ea stătea de vorbă cu ei, eu eram stană de piatră. Era o diferenţă uriaşă între strălucirea de pe scenă şi ce vedeam în spatele ei. Nu, nu spun că omul ăla nu era senzaţional decât în rol. Spun că mie nu-mi venea să cred că cel care a ridicat sala-n picioare şi care, aşa cum spuneam, a strălucit, cel pe care-l vedeam în rarele programe TV, putea fi răcit, fuma sau putea avea o problemă imediat ce ieşea din scenă. Momentul ăla era pentru mine un alt spectacol de care am devenit dependentă.
Poate am mai spus pe aici că n-am reuşit să fiu „fan” până acum. Sigur, am avut eu câteva pasiuni adolescentine dar cred că a fost mai mult îndrăgosteală, nu idolatrie. Nu ştiam pe de rost toate piesele niciunei trupe. Ştiam una de la x, alta de la y, ştiam câte ceva despre z dar nu am ajuns să fac o pasiune axată pe nimeni în mod special. Dar când ajungeam faţă-n faţă cu cei despre care am spus, mă purtam fix ca un fan înfocat, mă pierdeam. Nu de emoţia că-l văd. Voiam să-l studiez, să-i văd mimica, să-i urmăresc mişcările de dincolo de rol, să văd omul din spatele artistului.
Mult mai târziu am înţeles cum e cu asta dar fascinaţia şi „dependenţa” au rămas. Chiar şi acum când pe câţiva dintre interpreţii dintr-o anumită zonă îi cunosc, tot sunt uimită de schimbarea care se produce în câteva minute. Unii îmi sunt amici, ne întâlnim în anumite ocazii, povestim, râdem, îi ştiu. Dar când îi văd pe scenă sau la TV parcă sunt alţii. Dar asta e altă poveste.

Revin la pasiunea mea secretă. Că plăcere vinovată nu-i. 😀 Şi acum, spuneam, sunt fascinată de spectacolul de dincolo de spectacol. La teatru, de pildă, când un actor te trece dintr-o stare în alta cu o singură replică sau un simplu gest şi înţepeneşti în scaun de emoţia talentului din faţa ta şi apoi, la ieşire, acelaşi actor se pierde printre oameni, îşi întâlneşte copilul afară, îşi ia soţia sau soţul de mână şi se îndepărtează încet, simţi că asişti la o altă piesă. Aia e vieţii. În care poate părea un oarecare. Sau poate chiar un nebun dacă nu putem trece dincolo de aparenţe.
Nu ştiu dacă poveştile cu împăraţi sau filmele văzute la video m-au influenţat dar eu în copilărie nu puteam înţelege că un astfel de om trăieşte ca noi, muritorii de rând. Râd acum când îmi amintesc deşi, cu gândul la mulţi dintre artiştii noştri, parcă nu prea e de râs. Cum să plece pe jos sau cu autobuzul? Cum să locuiască aşa ca mine, într-un apartament? 🙂 Gânduri de copil. Care revin de câte ori văd actorii ieşind pe uşa rezervată personalului, pierzându-se-n mulţimea pestriţă şi prea gălăgioasă, iesind din rol şi din decor, lăsând personajul în spatele cortinei, lăsând costumele şi recuzita şi intrând în pielea unui personaj cu mult mai vulnerabil în vremurile noastre. Acela de om.

Chiar, oare actorii lasă din braţe personajul odată cu căderea cortinei? Aş vrea să întreb asta.
Dacă ştiţi voi vreun actor, vă rog io să-l întrebaţi dacă vrea să-i răspundă Potecuţei la câteva întrebări. Pentru potecuţe, nu pentru altceva. Că întreb şi vă arăt şi vouă, nu e secret. Şi nu-ntreb nimic aiurea, doar mă ştiţi că-s fată de treabă şi scriu frumos despre meseria asta. Cum am făcut şi-n aparenţele la care am pus link mai sus 😀
Am chef de-un interviu cu un actor. Cine se oferă, cine strigă că pick me? 😀
Dau o bere virtuală şi-un mulţumesc. Şi vă spun că-mi plac tare doi actori de pe plaiurile mele. Florin Coşuleţ şi Cătălin Pătru. Da, normal că aş vrea interviu şi cu ei da’ io nu mă bag că-s ruşinoasă. Mno. De actriţe nu vă zic că-s toate frumoase şi mi-e ciudă 😛
Şi da, ştiu că piesa lui Şeicaru s-ar putea potrivi aici dar nu o pun că o ştiţi.

Foto