Luni, înainte de primăvară

Primăvara e gata să vină şi acum doar ne trimite veşti, să ne pregătim ca de un musafir drag pe care nu-l primim în casă înainte de a şterge, scutura, aerisi, curăţa încăperi şi umple mese cu bucate alese. Şi chiar dacă pare mofturoasă, nu are pretenţii de meniuri sofisticate şi nu o interesează prea mult praful de pe mobilă. Fire de artist, are toane multe dar are şi înclinaţie spre profunzimi aşa că pune mare preţ pe interior, pe ce e dincolo de sclipire, pe ce se ascunde în spatele uşilor lustruite. Nu cere mult dar nici nu negociază nimic. Unui zâmbet îi poate oferi curcubeu de miresme. Dar poate durea acolo unde nu e loc de lumină. Nu are nevoie decât de o clipă pentru a ploua-n sufletele-n care seninul e privit cu suspiciune.
O îndrăgesc aşa cum e, o accept aşa cum vine, o iubesc cu toate ale ei. Mă recunosc şi mă regăsesc în ea. Că ea m-a născut. M-a dat lumii într-o zi de luni şi mi-a dat câte o nouă lume cu fiecare veste că-i pe drum. Mă văd şi pe mine în toanele de care este acuzată deseori.

Azi, în căştile mele, un post de radio îmi cânta că „şi dac-auzi la radio o piesă ce se cheamă luni… dac-auzi la radio că eu mai cred în minuni…” şi i-am zâmbit coincidenţei „de luni până luni” în timp ce amestecam o linguriţă de zahăr în cafeaua pusă-n cana albă. Albă. Mereu albă. E prea mult gri şi negru în fişa postului aşa că măcar clipa de evadare din lumea reală în cea creionată-n fumul de ţigară să fie însoţită de albul despre care am învăţat că poate contribui la gri. Nu-i trebuie decât o picătură dintr-o altă nonculoare. Dar cafeaua, deşi neagră, nu-i schimbă puritatea. Cel puţin nu la suprafaţă şi nu pe exterior.
Tot astăzi, în drum spre muncă, o ţigăncuşă m-a îndemnat să-mi cumpăr ghiocei „pentru fete frumoase”. I-am zâmbit şi i-am mulţumit. I-aş fi luat pentru că ei sunt frumoşi dar nu, azi nu. Deşi îi iubesc, nu-mi cumpăr ghiocei când vreau să-mi fac o bucurie. Mă bucură şi dacă-i văd pe tarabe sau în grădini. Singurele flori pe care mi le cumpăr pentru că nu pot să nu o fac sunt lăcrămioarele. Şi chiar dacă par deplasată, le iubesc atât de mult încât mirosul lor în palmele mele mă face să plâng de drag. Şi pentru că ele mă bucură şi-n poze, şi-n versuri, şi-n gânduri… Mai am de aşteptat puţin. Nu-i nimic, am răbdare.

Ieri m-am oprit lângă tarabele cu mărţişoare. Multe şi colorate. Cu personaje din desenele animate acum la modă, cu mesaje haioase, cu mesaje de dragoste sau cu pietre preţioase. Mi s-a făcut dor de hornarii şi trifoii de demult, de mâinile nesigure care scriau pe bucăţi albe de carton urări de primăveri fericite, de şnurul alb-roşu care se încurca înainte de a fi prins cu ace mici care înţepau degetele grăbite, de bucuria dăruirii. Am văzut mărţişoare suflate cu aur şi am strâmbat din nas.
Mofturoasă, da. V-am spus că mă asemăn cu primăvara care m-a născut şi care m-a dat lumii într-o zi de luni şi care-mi dă câte o nouă lume în fiecare an, de la primele semne că-i pe drum…

Foto

Publicitate