Despre oameni şi câini

S-au scris zilele astea atât de multe cuvinte despre evenimentele din stradă încât, dacă ele şi-ar da mâna, ar putea înconjura pământul de mai multe ori. Poate că e deja prea mult sau dimpotrivă, nici aşa nu e suficient. Suficient pentru ce? Aş vrea să pot răspunde. Nu scriu despre politică pentru că nu vreau şi pentru că nu sunt în măsură să o fac. Nici ceea ce urmează nu va fi despre politică ci despre oameni şi va fi atât de subiectiv încât parcă-mi vine să vă rog să nu citiţi, cu riscul de a părea ipocrită. „Băi, dacă zici că scrii pentru tine, de ce nu scrii într-un caiet, băi?” ar fi ceea ce aş merita să aud în cazul ăsta. Scriu ca să înţeleg, să-mi pot răspunde la întrebări, să văd negru pe alb ceea ce-mi strigă gândurile.

Spuneam că e despre oameni. Şi câini. Indiferent ce sens ar putea primi cuvântul „câini”. Despre oameni care strigă în faţa altor oameni, despre oameni care înjură alţi oameni, despre oameni cu copii care le urează altor oameni să le moară copiii, despre oameni cu sau fără copii care-i fac tâmpiţi pe oameni cu copii, tâmpiţi şi iresponsabili, despre oameni care fac proşti sute de mii de alţi oameni, despre oameni iubitori de câini care ţipă la alţi oameni iubitori de câini, acuzându-i că îşi torturează câinii, despre oameni care se dezic de alţi oameni doar pentru că.

Aud că unii au scris pe FB că cei care n-au ieşit în stradă sunt rugaţi să le dea unfollow, că nu au nevoie de pesedişti în listă. Aud că alţii au scris că îi roagă pe ăia din stradă să le dea unfollow că n-au nevoie de iohanişti. Tot în listă. Că din viaţă e mai greu de scos un om deşi unii sunt gata să facă şi asta doar pentru că. Ne-a legat o prietenie pentru că am avut multe în comun? Şi ce dacă? Astăzi încheiem totul. Tu de-o parte, eu de alta, pa, te-am pupat, huuuo.
Am văzut un filmuleţ în care, în Piaţa Mare din oraşul în care locuiesc, mulţi, foarte mulţi (nu dau cifre să nu exagerez dar dacă au estimat 25 de mii înseamnă mult) au îngenuncheat şi au strigat Acolo este ţara mea şi neamul meu cel românesc şi mi-au dat lacrimile de emoţie. Şi apoi am citit undeva că „milogilor, staţi în genunchi în faţa sasului, vă umiliţi” şi iar mi-au dat lacrimile. De amărăciune.
Aud că e manipulare şi lipsă de informaţie. Sute de mii de oameni sunt incapabili să gândească? Parcă te pufneşte râsul deşi ai nod în gât şi-ţi vine să strigi.
Se cere dreptate, se vinde demnitate cu porţia, se acuză, se uneşte, se dezbină. Mai ales se dezbină deşi poate că s-a dovedit că suntem mai uniţi ca niciodată. Pe de-o parte.
Se strigă că unii se lasă cumpăraţi pe 100 de lei la pensie. Unii chiar trăiesc cu 100 de lei deşi ne vine greu să credem asta.
Se acuză părinţii care-şi scot copiii în stradă. Peste câţiva ani, copiii ăia vor avea cont de FB şi vor putea afla că părinţii lor au fost făcuţi inconştienţi. Dacă nu cumva înţeleg de acum asta. La fel vor proceda şi copiii cărora acum le sunt adresate „urări” de moarte doar pentru că părinţii lor sunt pesedişti.
Nu generalizez. Dar unii au urat şi alţii au primit. Unii am spus. E destul. Cantitate neglijabilă, poate. Unul singur dacă citeşte, unul singur va suferi. Poate că unul nu contează. Totuşi…

…un decembrie apus. Un miliţian (nu e banc) vine acasă, îşi sărută soţia şi copilul, îi spune soţiei „fii tare şi ai grijă de ea” şi pleacă. El ştia, soţia bănuia, copilul era ferit de asta. Ea primeşte apoi un telefon „fă tot ce poţi şi scoate fata din casă, du-o cât mai departe”. Învelită în pătură, noaptea, într-o maşină necunoscută, pe drum de ţară.
Soţia, la miezul nopţii, neştiind nimic de el, stă pe casa scării. Afară, la bloc, unii vecini stau cu topoare în mâini pentru că alţi vecini au fost dispuşi să cheme nişte ură şi puţină revoltă, să le arate adresa unde locuia familia nenorocitului de miliţian. O altă vecină, prietenă bună până atunci cu familia miliţianului, deschide uşa şi îi spune femeii care nu ştia nimic de soţul şi de copilul ei „eşti palidă de la cât salam de Sibiu ai mâncat?”. Femeia tace. Tace şi plânge.

După nişte ani de la acel decembrie apus: Auzi, tati? De ce m-au luat de acasă în pătură în noaptea aia? Pentru că îmi era teamă că dacă te las în casă vei muri. Eu? De ce? Ce rău le-am făcut eu? Erai copil de miliţian. Şi? Şi atunci oamenii ne urau pe noi. Şi aveau de gând să vă omoare copiii? Se putea şi asta. Şi mama? Şi pe ea. De asta au ieşit vecinii cu topoare, să nu intre nimeni în bloc. Şi mama de ce nu a venit? Pentru că a vrut să stea acasă, să ştie de mine. Când am venit acasă să vă pup ştiam de ordin. Ce ordin? Să mergem în curtea unităţii militare şi… dar s-a anulat în ultimul moment.
După ce s-au liniştit apele, vecina a revenit în casa aia, la masa aia la care a mâncat în trecut salam de Sibiu. Nu mai era familie de miliţian, era poliţist şi ea era în siguranţă fiind prietenă cu el, nu mai era nevoie să stea deoparte. A spus că a făcut-o pentru siguranţă. Şi ura? Şi jignirea? Şi durerea provocată? Ce mai contează?…

N-are nicio legătură cu ce se întâmplă azi. Am spus că e despre oameni, nu despre politică. Despre oameni care cândva au renunţat la omenie doar pentru că… aşa erau vremurile.

Foto