Potecuţa şi leapşa de vineri

Am fost lepşuită (a doua oară pe anul ăsta, prima dată a fost cu filme) şi n-am refuzat politicos aşa cum fac de obicei la lepşe că e despre cărţi şi că… nu ştiu de ce dar am spus că voi încerca atunci când voi avea timp. Acum am timp şi îi mulţumesc frumos dragei de condimente pentru viaţă pentru că s-a gândit şi la mine şi m-a „strigat” la răspunsuri. Am văzut că au mai fost câţiva care au răspuns dar au sărit peste „regula” de final, aceea de a da leapşa mai departe, aşa că sunt mai relaxată, ăsta fiind unul dintre motivele pentru care în trecut am sărit peste mai multe lepşe. Nu-mi place să stric joaca nimănui dar şi de data asta o voi lăsa la liber pentru cine doreşte.
Cei care nu au venit acum prima dată pe poteci ştiu că sunt zuză, am mai spus, s-a mai văzut, deci nu vă mai avertizez că la unele puncte voi veni cu dovezi clare deşi nu mai era nimic de demonstrat în sensul ăsta. Asta sunt, cu mine defilez, n-am de unde să scot o altă „io” mai mişto. Să ştiţi că uneori chiar e distractiv să merg cu mine pe stradă aşa târli-târli cum sunt, chiar „mă râd” mult de mine şi cu mine. Dar na, uneori poate fi periculos aşa că nu încercaţi asta acasă 😉

Să începem, zic:

Preferi cititul în pat sau în alt loc?  
Între pat şi alt loc, aleg patul pentru că nu ştiu ce presupune acel alt loc şi n-aş risca să mă trezesc plutind în derivă pe vreo mare mai mult sau mai puţin neagră sau albastră. Dar la mine aşezatul în pat la citit presupune muncă asiduuă. Că dacă stă bine perna, nu stă bine plapuma şi când se aşează plapuma, se deranjează cearceaful şi când se îndreaptă cearceaful, amorţeşte braţul şi când se dezmorţeşte braţul, se strâmbă perdeaua sau apare o scamă pe covor şi trebuie să o iau de la capăt. E mai simplu pe fotoliu din punctul ăsta de vedere dar dacă reuşesc să trec peste toate piedicile de mai sus, e bun şi patul.

Personaj principal feminin sau personaj principal masculin?   
Nu am o preferinţă în sensul ăsta. Dacă e bine conturat personajul, chiar nu contează, important e să mă „vrăjească”. Recunosc, am o problemă cu personajele feminine care par că întruchipează perfecţiunea: sunt excesiv de frumoase şi deştepte şi dau lecţii peste lecţii şi trec peste toate de parcă ar şterge praful de pe mobilă. Mda, sunt invidioasă dar astea mă enervează. În schimb, ei au voie să fie perfecţi, ba chiar e indicat 😀

Gustări dulci sau gustări sărate?   
În general? Sărate şi picante. Tare-tare. Adică tare sărate şi tare picante.
Când citesc? Doamne fereşte! Nu pot mânca decât în faţa calculatorului în timp ce citesc pe poteci că atunci când mă citesc pe mine nu trebuie să mă concentrez prea mult şi pot face şi una şi ailaltă. Acum serios: când am o carte în mână nu mă ating de nimic pentru că o singură firimitură căzută pe carte îmi poate strica tot cheful, e sinonimă cu scama de mai sus. Deci nu. Mănânc la filme, la ştiri dar nu când am carte în mână. Niciodată, nein, niet, nu egzistă!

Trilogii sau serii alcatuite din mai multe volume? 
Întrebarea asta mi-a amintit de anii de şcoală când primeam lista cu lecturi obligatorii şi primul lucru care ne măcina era: oare romanul x sau nuvela y câte pagini are? E groasă cartea aia? 😀
Prefer romanul de unul singur, să ştiu că începe la prima pagină şi se termină la ultima 😀
Serii sau trilogii citesc cu o singură condiţie: să văd pe noptieră toate volumele. Altfel, să citesc acum o parte şi să aştept un an să fie lansat următorul volum, cu toată consideraţia pentru autor, zic nu merci. Că n-am răbdare şi că pierd firul şi se stinge emoţia şi îmi pierd interesul şi că sunt zuză.

Naraţiune la persoana I sau la persoana a III-a? 
Nu ştiu ce să răspund pentru că pentru mine asta contează mai puţin dacă subiectul mă face să nu las cartea din mână după primele pagini. E drept că la persoana I poate părea mai „accesibilă” dar nu e o regulă şi în niciun caz nu e un criteriu după care aleg o carte. Sau un motiv să-mi placă sau nu o carte.
Aştept una la persoana a II-a. Adică: tu, Potecuţă, fiinţă sublimă… 😀 Evident, nu scrisă de mine.

Librărie sau bibliotecă?   
Ooo, Doamne! Atenţie, urmează detalii extrem de personale: librărie fără să stau pe gânduri nici măcar o clipă. Dar nu să stau să citesc acolo.
În primul rând, cartea trebuie să fie a mea. Sunt extrem de posesivă şi de egoistă cu asta. A mea! A mea, nu pune mâna, e a mea. Am încercat de două ori cu împrumut şi în primul caz, după ce am citit vreo 20 de pagini din cartea împrumutată, m-am îmbrăcat, m-am dus la librărie, am cumpărat-o şi am citit varianta mea iar pe cea împrumutată am înapoiat-o a doua zi. În al doilea caz, am cumpărat cartea după am citit-o pentru că nu am rezistat să ajung la librărie. N-am recitit-o dar trebuia să o am şi eu, altfel nu se liniştea stolul din capul meu.
În al doilea rând, sunt disperată după mirosul de cărţi noi. Dacă atunci când voi creşte eu mare şi mă voi face vedetă, voi avea parfumul meu, că văd că e un must în rândul vedetelor, aşa va mirosi parfumul Potecuţa: a carte nouă. Da, miros cărţile şi nu mi-e ruşine să o recunosc. Cărţile şi pâinea caldă. Îmi lipesc nasul de file sau de coaja de pâine şi trag aer în piept de parcă aş vrea să le prizez. Nu mai am şanse, aşa-i?
Şi nu în ultimul rând, deşi chiar şi cu cărţile mele mă port de parcă ar fi ouă, sunt mai liniştită să ştiu că sunt ale mele, că dacă se întâmplă ceva, nu suport ruşinea în faţa nimănui.

Cărți care îţi provoacă râsul sau cărţi care te fac să plângi?   
Cărţi care să le combine pe astea două nu am voie să aleg? Ideal e să fie un subiect serios în care să fie strecurate şi reprize de umor, să existe situaţii comice sau descrise în tonul ăsta. Altfel, caut bancuri pe net. Nici să plâng de la început până la sfârşit nu-i bun că doar am zis că nu suport să fie altceva în afară de litere pe paginile de carte. Nici firimituri dar nici lacrimi. Că pătează.

Copertă albă sau copertă neagră?
Am urmat, fără să vreau, îndemnul proverbului care zice că ar fi bine să Don’t judge a book by its cover dar l-am reformulat din mers şi deşi am judecat, n-am ales niciodată cartea după copertă. Nici după culoare, nici după altceva de pe ea. Poate părea mai elegant negrul, nu ştiu.
Ca să leg răspunsul ăsta de cel cu librăria, eu mai întâi, cum am spus, miros cărţile. Pe urmă stau să „mă împrietenesc” cu ele, studiez coperta foarte atent, citesc pe spate, mă uit pe faţă şi iar citesc pe spate şi abia apoi mă apuc de citit cartea, după ce simt că gata, e a mea. Am zis de zuză, remember? 😀
Şi da, am judecat coperta după ce-am citit pentru că deşi mi se părea wow coperta la început, parcă după ce terminam cartea nu mi se mai părea cea mai bună alegere. S-a întâmplat şi invers, să pricep coperta la finalul cărţii. Aşa că nu contează, nu pot alege o culoare aşa, la modul general.

Roman psihologic sau roman de acţiune? 
Psihologic. Sau depinde de acţiune 😀
Cărţi cu împuşcături nu citesc, pentru astfel de acţiuni există Vin Diesel care zâmbeşte într-un mare fel când cu o mână împuşcă cinci oameni răi şi urâţi şi cu ailaltă sugrumă alţi trei în timp ce dă cu maşina peste alţi doi. Da, a cam apus epoca lui Norris 😀
Revin: psihologic. Am mai spus asta? Nu-i nimic, am ajuns la final aşa că e în loc de epilog. Psihologic. Sfârşit.

Foto