Am răsfoit file din mine

Am rătăcit potecile prin gânduri trecute şi nu ştiu dacă din dor de ele sau dor de mine dar am simţit nevoia să mă întorc în timp, să mă caut şi să mă invit la o cafea cu lapte la ceas de seară. Să bârfim, ca-ntre fete, clipe trecute, să ne-ntrebăm şi să nu găsim răspunsuri, să ne mirăm şi să nu aflăm misterul. Să mă întreb, pe mine cea de ieri, ce-a mai rămas azi din tot ce-am fost. Mă puteam găsi printre amintiri, mă puteam afla în albume vechi, încremenite-n aşteptare şi îngălbenite de ore care-au curs pe marginile lor. Numai ele par să simtă urmele adânci lăsate de secundarul care alergă nebun fără să obosească. Dar nu o astfel de răsfoire se cerea adusă la lumină. Am vrut să mă caut pe mine, aici, printre rânduri. Şi deşi întâlnirea a fost tăcută, fără formule zgomotoase de întâmpinare, bucuria revederii şi-a făcut culcuş în colţ de odaie ca atunci când te vizitează un prieten vechi şi trăieşti, prin ochii lui, vremuri ce-au apus.

A fost şi un (alt) exerciţiu de sinceritate şi o altă ocazie de a mă convinge de avantajul de a-ţi desena sufletul prin sau în cuvinte. De a scrie aşa cum gândeşti sau aşa cum simţi, de a descrie o stare sau de a te scrie pe tine, când crezi că nu te mai poţi duce pe braţe. Te scrii, cu subiect şi predicat, te laşi la umbra unui verb şi te-nveleşti cu un adjectiv nu prea colţuros ca să nu lase urme pe genunchi. Te laşi aşa, la adăpost şi apoi îţi vezi mai departe de tine, păşind mai uşor fără povara ce-ţi încetinea trecerea. Nu te părăseşti, nu vrei şi nici n-ai avea cum. Te laşi puţin, între două respiraţii şi te întorci când ai nevoie de aer mai curat, de vânt mai cald, de soare mai blând. Şi când te regăseşti, deşi timid la început, constaţi că nu s-a schimbat nimic între timp, nu s-a alterat esenţa chiar dacă tu, azi, ai un rid în plus. Şi asta e poate tot ce contează. Că eşti tot tu-ul care nu te-a trădat prin metafore cu prea mult sclipici ce îndepărtează sinele de sine.
Am citit mai demult un comentariu în care cineva îi spunea cuiva 😀 că scriu simplu şi transparent. Că ce gândesc aia spun. Nu ştiu dacă e de bine asta dar ştiu că ce simt, în mare parte, şi scriu. Ce gândesc, mai puţin. Sau, mă rog, nu la primul impuls. Nu vreau să pătez potecile cu gânduri despre un cotidian în care uneori abia mai putem respira. Prea multe marionete, prea mult praf, prea multe dureri prin lume ca să le pot diseca şi să le aştern aici fără să fiu subiectivă. Cu simţurile e mai uşor.

M-am căutat, spuneam, şi m-am regăsit la umbra textelor din urmă. Ciudat, nu am scris niciodată pe potecuţe într-o zi de 24 ianuarie. Stric azi tradiţia şi poate peste timp mă voi certa pentru asta. Am vrut să mai fac o incursiune în timp dar nu ştiu de ce, s-a nimerit să nu am reper. Poate pentru că scriind o dată la două zile, 24 era zi de pauză. Nu mi-am propus niciodată un program strict de scris dar se pare că l-am urmat fără să vreau. Şi 24 ianuarie nu există pe potecile trecute. Am recitit ziua de 23 din cei trei ani, să fiu politic corect să nu aleg zile diferite şi m-am recompus din rânduri vechi. M-am ridicat din urmele de gânduri din zăpezile lui 2014 şi am suflat praful pus în strat subţire peste geometria simţirilor şi pătratul cu aria-n floare fără să simt nevoia să rescriu, să corectez, să tai, să şterg. E mai uşor aici, mult mai uşor decât în jurnalele pe care le scriam cu urechile ciulite la uşă, să nu ştie părinţii că nu dormim. Dar nu vreau să corectez nimic. Nici din scăpările de tastare sau gramaticale (ăla e semn că poate eram distrată când am scris. Sau grăbită. Sau, de ce nu, neştiutoare. Sau prea atentă la mesaj, prea absorbită de gând ca să observ) şi cu atât mai puţin din sens.
Cred că fix aşa aş scrie dacă aş putea rescrie acea stare, acel colţ de suflet care mi-a dat târcoale. Anul trecut ridicam palate din praf şi noroi şi m-am întrebat, şi acum la recitire, unde ne-am pierdut şi, mai ales, unde şi ce s-a pierdut de am devenit atât de „calculaţi” şi de temători de tot ce ne-nconjoară. Semn că nu m-am lămurit nici acum. Poate data viitoare.
Am mai făcut exerciţiul ăsta şi am şi scris despre el. Nu mai ştiu când şi ce şi nici nu vreau să caut. Îmi recitesc postările numai când caut ceva anume sau când vreau, ca acum, să mă invit la o cafea îndulcită cu arome de ce-am fost. Cred că o parte din potecile astea duc de la mine înspre mine. Cred. Şi doar o parte. Altele rămân aşa cum se numesc.

Voi vă căutaţi printre rânduri din trecut? Şi cum vă vedeţi la recitire?

Foto