Pierdut aderenţă, caut echilibru

A-nceput de ieri să cadă câte-un fulg şi-apoi potop. De vis! Feerie, magie, basme şi poezie. Parcă ar mai putea veni Crăciunul o dată că acum de chiar că aş crede că-i Crăciun. Dar nu asta am vrut să zic. Dacă în perioada asta, împătimiţii sporturilor de iarnă sunt în culmea extazului şi fug toţi care pe la… ziceţi voi nume de pârtie, care la… ziceţi alt nume de pârtie, pentru mine se deschide sezonul sporturilor extreme pe două picioare, al senzaţiilor tari şi al adrenalinei la cote maxime. Şi pentru asta nici nu trebuie să ies din oraş. Asta-i partea bună. La o adică, le pot efectua cu mare succes chiar în faţa blocului. Şi asta-i partea proastă.

Sigur, aş putea spune că evit cozile interminabile pe vreo vale, gen Prahovei sau Oltului sau ce văi mai avem prin ţară, mă scutesc de drumuri lungi şi cheltuieli şi mă asigur că nu rămân înzăpezită pe undeva să îi pun pe băieţii de la ISU să umble lela după mine, să mă scoată de prin te miri ce drum cu pretenţie de şosea. Şi dacă tot am un talent nativ în a practica astfel de sporturi în orice condiţii, ce rost ar mai avea efortul de a mă căra prin vârfuri de dealuri şi munţi? Asta-i varianta de interviu, aia oficială. Că aia neoficială spune că eu practic sporturile astea fără să vreau şi fără vreun strop de efort. Pur şi simplu vine de la sine, ca şi cum aş avea în ADN o secţiune specială, dedicată exclusiv acestei activităţi. Şi asta ţine de la primul fulg până la primul mugur, fără să obosesc.
Cu tot respectul pentru cei care ştiu să stea pe schiuri, trebuie să las modestia la o parte şi să spun că mai au de învăţat. Păi: ca să poată face ei flic-flacuri sau sprinturi sau cum se numesc figurile alea de schiori, n-au nevoie de schiuri? Au. N-au nevoie de pârtie? Au. N-au nevoie de zăpadă nu ştiu cum, că nu toată zăpada e bună de schiat? Au. Nu-i aşa că sunt cam multe pretenţiile? Îi. Eu n-am nevoie decât de un peticel de zăpadă. Un singur peticel în tot oraşul şi ăla al meu e. Nu contează cu ce-s încălţată, că şi cu sârmă ghimpată încolăcită pe cauciucuri de iarnă cu lanţuri, tot la fel de graţios aş aluneca, cam cum aluneca luceafărul pe-o rază sub privirile nostalgice ale Poetului.

Ca un exemplu banal, că am de unde alege, la o adică: Potecuţa, plină de încredere, cu stima de sine la cote alarmant de mari, cu depăşiri ale cotelor, gheaţă la mal, tocmai ieşită de la un salon, că de aia şi era aşe de mândră nevoie mare, ca orice oamă care iese întreagă după un tuns, vopsit sau cosmetizat. Şi duios Potecuţa trecea şi zâmbete peste zâmbete împărţea în vânt că nu era nimeni pe stradă s-o admire. Şi ajunge Potecuţa în dilemă: în dreapta era staţie de autobuz, în stânga intrare în benzinărie. În staţie era plin aşa că hai pe la pompe că ce să fie?
De specificat faptul că geanta atârna pe umărul stâng şi telefonul de mâna stângă. Proastă alegere, aveam să aflu. Chestie de echilibru dar fizica nu mi-a plăcut aşa că am o scuză. Nu ştiu ce căuta o maşină în acea benzinărie şi cine-o mai văzut maşini să încurce pietonii rătăciţi printre pompe, dar vorba e că a apărut o maşină. Cum pe jos era negru, am zis să accelerez puţin pasul că nenea de la volan zâmbea prea frumos în timp ce mişca buzele a… ceva nedesluşit. Cred că mă admira şoptit, altfel n-avea cum. La o adică, ce-ar fi putut avea cu o superbitate ca mine care păşea agale pe aleea mică pe care maşinile ies din benzinărie?

Şi face potecuţa (adică tot io, că tot schimb persoana ca să nu mă lovească realitatea că despre mine-i vorba) un pas şi apoi al doilea şi pe al treilea îl face în aer, că s-a gândit pământul taman în clipa aia să fugă de sub picioare. Şi simt cum îşi intră gravitaţia-n drepturi şi mă trage într-o parte, mai exact pe aia stângă unde atârnau diverse. Şi în secunda aia mă gândeam să-mi salvez telefonul de la pieire, să mă salvez pe mine de la dezmembrare, să cad cât mai artistic şi să atenuez durerea şi, în acelaşi timp, mă gândeam pe ce mama naibii am alunecat când în jur totu-i negru. Şi cum tot ce-i mult e prea mult în cazuri extreme, gândurile astea s-au amestecat în fracţiunea aia de secundă şi nici ele n-au mai ştiut cum să se alinieze. Rezultatul? Aţi văzut vreodată un pui de panda mimând un fragment din Lacul Lebedelor? Nici eu dar îmi imaginez că dacă ar face asta, fix ca mine ar arăta.
Prima dată piciorul drept în sus, mâna stângă se duce-n jos şi, în încercarea de redresare, am ajuns la faza aia pe care o făcea Michael Jackson cu genunchii lipiţi şi el puţin aplecat în faţă. Ştiţi mişcarea? Imediat după aia, tot cu genunchii lipiţi, am ajuns cumva aplecată în stânga cu fundu’-n sus. Nu ştiu cum, astea-s mişcări din categoria celor pe care numai o dată-n viaţă le execuţi. A durat numai câteva secunde toată treaba că am combinat rapid coregrafiile. Am rămas aplecată şi mă gândeam cum să mă ridic să nu mă prăbuşesc de tot dar nici să nu mă împrăştii şi mai mult. Să mă ridic graţios, adică. Până la urmă m-am ridicat fix ca un sac căzut în lanul de porumb că deja am considerat că am oferit destul spectacol eventualilor privitori.
Faptul că nenea cu zâmbetul nu s-a sinchisit să mă întrebe dacă nu mi-am rupt ceva m-a făcut să cred că ce murmura el numai admiraţie nu era. Mai mult, l-am bănuit de legături cu magie neagră şi i-am urat în gând că dacă de la el mi se trage, să păţească la fel. N-a ieşit bine de pe aleea aia că a prins roşu la semafor aşa că cred că aia a fost.

Şi sezonul e abia la început. Nu-mi trebuie nămeţi ca să mă dezintegrez pe trotuar, e suficient o pălmuţă de zăpezică. Dacă sunt nămeţi, ca acum, şansele de a-mi etala talentul de schior fără schiuri şi de patinator fără patine, cresc considerabil. D’aia zic. Că n-am pretenţii de pârtii, mă descurc cu recuzita din dotare.
No, acu’: atunci când vedeţi pe la meteo coduri din astea colorate de ninsori prin centru ţării, puteţi trimite spre potecuţă nişte gânduri bune care, dacă se unesc, pot funcţiona la nevoie ca airbaguri care să-mi atenueze căderile. Zău că mi-ar prinde bine.
Şi dacă mergeţi la schi sau la săniuş, luaţi şi pe Potecuţa în gândurile voastre că-i mică şi nu cântăreşte mult. Şi când staţi aşe în vârful pârtiei, gândiţi-vă la ea şi ziceţi aşe, într-o doară, „băi, oare ce-ar face nebuna aia, draga de ea, scumpa de ea, aia, dacă-ar fi aci?”. Şi eu vă trimit telepatic nişte scheme şmechere, să faceţi senzaţie pe pârtie.
Mno, asta-am vrut să zic 😉

Foto