Oameni printre cuvinte

Există oameni pe lângă care trecem zilnic fără să ridicăm privirea din pământ, obosiţi fiind de greutatea pusă pe umerii noştri de alţi oameni cărora suntem îndatoraţi să le acordăm atenţie. Sau poate că nu ridicăm privirea pentru că ne sunt tâmplele „împlumburite” de gândul şi dorul de oameni ai căror paşi nu pot atinge urmele paşilor noştri, nu pot străbate distanţe, nu pot câştiga bătălia cu timpul sau nu mai pot găsi drumul de întoarcere. Şi trecem aşa, fără să-i vedem, fără să-i auzim sau fără să ne pese. Uneori, privindu-le chipul, judecăm aparenţa şi tragem concluzia ca şi cum chiar am fi cei mai buni cititori în ochii despre care se spune c-ar fi oglinda sufletului şi trecem totul printr-un filtru pe care poate nici nu-l conştientizăm. Un filtru care are propriile reguli, propriile prejudecăţi, propria scară de valori. Şi de multe ori, în funcţie de asta, nici nu ne mai dorim să cunoaştm omul de dincolo de chip. Pentru că acel chip ne spune ceva despre acel om. Sau asta credem noi, de cele mai multe ori total greşit.

Există oameni care fac parte din cotidianul nostru, oameni pe care-i vedem poate mai des decât pe cei pe care-i iubim, cu care vorbim mai des decât cu cei de care ne e dor în fiecare zi, despre care credem că ştim aproape totul doar pentru că le cunoaştem parte din tabieturi, le vedem zilnic preferinţele în materie de vestimentaţie, le ştim defectele. Mai ales defectele! Ştim, de pildă, că vecina de la 4 îşi drege vocea de fiecare dată când trebuie să spună ceva, din cauza unei răguşeli închipuite. E amuzantă uneori, enervantă de cele mai multe ori şi asta ne face să scurtăm de fiecare dată conversaţia, să ne limităm la un salut şi o urare de zi bună în spaţiul acela limitat din lift. Poate că are aceleaşi gusturi muzicale ca şi noi, poate că iubeşte acelaşi autor, poate că avem atâtea în comun, încât am putea să o iubim. Dar ticul acela ne împiedică să începem o conversaţie mai lungă. Şi ruşinea sau frica de penibil. Ce-ar putea gândi despre noi dacă ne-ar veni aşa, dintr-o dată, între etaje, după salut, să o întrebăm ce carte a citit ultima dată? Şi nu, mai bine nu.
Despre cea de la 3 ştim că are o rudă care nu aude bine, pe care o sună numai la oră fixă, seara. Vorbeşte tare, ţipă chiar. Îi spune că e bine, o întreabă dacă a luat pastilele, dacă a mâncat, dacă a mai fost la medic. Se îmbracă prea strident pentru gusturile noastre şi chiar dacă şi cu ea discuţia se limitează la lucruri banale, despre vreme sau curăţenia de pe scară, ştim că a fost de Crăciun acasă, că a avut colindători, că a făcut şniţele (după zgomot şi miros) şi că va merge de Revelion la munte (din discuţia ţipată la telefon). Dar nu ştim nimic despre -cu adevărat- omul de dincolo de culorile ţipătoare pe care le preferă. Şi parcă nici n-am vrea. Ceva, nici noi nu ştim ce, ne face să credem că parcă nu prezintă interes.

Există oameni cu care împărţim timp din timpul nostru, colegi, amici, cunoştinţe, pe care credem că-i cunoaştem, despre care credem că ştim totul doar pentru că ştim câte linguriţe de zahăr îşi pun în cafea, ce-au gătit ieri, ce vor găti mâine, la ce grădiniţe sau şcoli le sunt copiii, ce diplome au, ce maşini conduc, unde îşi petrec concediile, ce cadouri au oferit, ce bijuterii poartă, ce haine şi de unde îşi cumpără de obicei. Dar nu ştim prea bine ce-i emoţionează, nu ştim dacă preferă comediile sau filmele romantice, la ce şi de ce au plâns ultima dată, nu ştim ce culoare au ochii pe care îi poartă în amintire şi-n dor, nu am ascultat niciodată coloana sonoră a sufletului lor. Poate pentru că nu a fost timp, ne-am tot luat cu termene limită şi-am uitat. Sau poate pentru că nu am fost atenţi când ei au trimis semnale. Sau nu le-au trimis pentru că nu au crezut că le putem înţelege. Sau am considerat că ştim destule despre ei şi nu am mai avut nevoie de detalii. Dacă ştii nume, chip, loc de muncă, familie, stil vestimentar, e suficient, îi creionezi şi sufletul în funcţie de asta, îi pui eticheta şi mai bifezi o căsuţă destinată oamenilor cunoscuţi. Ah, şi cât de mişcător poate fi uneori nisipul ăsta din care ridicăm castele în care închidem oamenii pe categorii. De vârstă, sex, ocupaţie etc.

Şi există oameni pe care simţi că-i cunoşti fără să-i fi văzut vreodată. Oameni care respiră în, prin şi dincolo de cuvintele pe care ei le aştern şi tu le imprimi cumva în tine şi rămân acolo şi desenează singure un portret al omului din om. Îi ştii pentru că au sufletul la vedere, între silabe şi semne de punctuaţie. Ştii că iubesc rimele mai mult decât proza sau invers, le cunoşti melodiile preferate sau măcar o parte din ele, ştii că iubesc cărţile la fel de mult ca tine sau poate chiar mai mult. Au împărţit cu tine şi nu numai cu tine bucurii şi împliniri, regrete şi nostalgii, supărări şi dezamăgiri dar şi speranţe. Au împărtăşit amintiri dragi de demult sau doar de ieri, au scris despre ei, cei de ieri, copii sensibili sau neastâmpăraţi, adolescenţi cu complexe sau plini de încredere, tineri trăindu-şi din plin viaţa sau clădindu-şi viitorul calculat, adulţi cu realizări sau cu eşecuri depăşite mai greu sau mai uşor, aşa cum au fost fiecare sau aşa cum încă sunt. În unii dintre ei te-ai regăsit pe tine, tot cel de ieri, în alţii ai regăsit colega populară-n şcoală pe care o invidiai sau pe cea care prefera izolarea. Ţi-ai regăsit copilăria sau tinereţea sau chiar prezentul în multe dintre cuvintele lor, în multe dintre tinereţile sau copilăriile lor.

Ai râs cu ei deşi habar nu ai cum râd ei când râd şi ai plâns la multe cuvinte plânse de ei deşi nu ştii nici măcar ce culoare au ochii lor. Şi ai tresărit când unul dintre ei a trecut printr-o clipă de spaimă, te-ai îngrijorat când n-ai mai putut afla nimic de un altul şi ai stat cu sufletul la gură aşteptând veşti. Pentru că ajungi să îi simţi aproape, să-ţi pese cu adevărat şi atunci acel „ce mai faci?” devine real, vine cu adevărat din suflet, trece formalul aruncat în faţa liftului sau la intrarea în birou.
Iar dacă vreodată se întâmplă ca drumurile să se intersecteze, în mod foarte ciudat, simţi ca şi cum, cu o oră mai devreme, o ploaie torenţială v-a făcut să vă despărţiţi iar acum, că aţi ieşit de la adăpost, vă continuaţi discuţia aşa cum e o discuţie între doi oameni ce parcă se cunosc de-o viaţă.

Ajungi să iubeşti, ca pe un prieten drag, omul fără chip. Şi nici nu mai contează chipul. Pentru că sunt atât de multe lucruri care te leagă de el, încât faptul că e înalt sau scund e doar detaliu care se pierde în decor.
Unii dintre ei însă pot fi chiar cei pe lângă care trecem fără să ridicăm privirea din pământ, obosiţi fiind de greutatea pusă pe umerii noştri de alţi oameni cărora suntem îndatoraţi să le acordăm atenţie…
Pot fi chiar unii dintre cei pe care-i etichetăm în funcţie de culorile cizmelor pe care le poartă dar, fără să ştim, seara ne ascundem în cuvintele lor ca să ne umplem de frumos…

Foto