Am vrut să pun ca titlu „Iepuraş până la moarte” dar ştiu că originalul ar lătra la mine pentru că ultima dată m-am bucurat la un gol dat de Steaua. Aşa că am schimbat pe ultima sută de metri să nu mă muşte, să fie bine. După aia m-am răzgândit şi în privinţa rozătorului şi am vrut să pun titlul „aş vota cu…” dar cum postarea asta ar fi trebuit să apară ieri, riscam să intru în baze de calcul sau te miri prin ce organ de cercetare care-a monitorizat cuvinte cheie. Şi deh, dacă face asta un oarecare, miroase-a dosar penal. Dacă o fac nişte neni mai importanţi, miroase-a ceva de care nu se apropie nimeni că nasurile fine nu suportă mirosuri înţepătoare aşa că… hai, treacă de la noi dar data viitoare să nu mai faci.
Nu ştiu dacă pe FB mai există moda citatelor motivaţionale dar luna asta face ce face, le adună pe toate şi le serveşte la supradoză. De la „fii român, iubeşte-ţi ţara” la „simte magia, lasă-te pătruns”, nu e decât chestie de timp. Şi între ele e vorba doar de moşi. Oricum, totul se reduce la cuminţenie. Dacă se făcea în perioada asta campania cu cea mai cuminte dintre cuminţeniile pământului, se striga „adjudecat” cât ai zice „ler”. Asta e, timingul n-a fost de partea lor. Sau a noastră, depinde de pe ce parte citim.
În fine, revin la cuminţenie şi la moşii ăştia care s-au dovedit în timp destul de „impunători de reguli” în ciuda a tot ceea ce se spune despre ei. Mai ales, în ciuda proverbialei lor dărnicii. Ai, lasă-mă!
Moş Nicolae. Că îţi era sau nu somn, nu interesa pe nimeni, era musai să dormi, să nu cumva să-l vezi că era bai mare. Nimeni nu ştia însă să-ţi spună ce se întâmpla dacă-l vedeai, în ce consta baiul ăla mare. Asta înseamnă ori că n-a păţit-o nimeni, ori a păţit-o atât de rău încât n-a mai apucat să povestească.
Povestea îşi scria primul capitol de prin 1 noiembrie când începea bătrânul să mişune pe la geamurile copiilor. Superviza tot ce mişca în materie de copchilime, vedea tot, auzea tot, ştia tot. Trebuia să papi morcovelul din ciorbiţă că îţi sufla moşu’-n ceafă de la geam şi îţi luai pa-pa de la cadou. Şi ca şi cum n-ar fi fost suficientă toată truda de o lună şi ceva, când credeai că ai scăpat, venea seara de 5 Decembrie şi auzeai două voci în cor: „tati/mami, hai cu tati/mami să ne lustruim ghetuţele că vine Moşu şi trebuie să le găsească curate”. Adică încă o zdroabă-n plus? Acum înţeleg că moşu ăsta dorea să ne înveţe diverse, cum ar fi că-n viaţă nu se poate obţine nimic gratis şi că trebuie un mimim de efort dar nici chiar aşa. Că oricum la vârsta aia nu pricepeam noi din astea filosofice.
Şi mai e un mister neelucidat. Pe atunci nu m-a dus capul să o întreb pe mama şi acum parcă mi-ar fi teamă să o sun să o întreb: „auzi, mami? De unde vine Moş Nicolae?” că ultima dată când am vorbit, adică azi, am părut aproximativ normală şi s-ar putea speria că am suferit o cădere de calciu. Aşadar nu îl vedea nimeni, nu ştia nimeni nimic de el, nu îi scria nimeni că n-avea domiciliul stabil dar noi eram obligaţi să facem sacrificii.
De Moş Crăciun ce să mai zic? Pentru el trebuia să fim cuminţi, să ascultăm de părinţi, bunici, mătuşi, verişori şi verişoare, să păpăm tot, să dormim ziua şi seara devreme, să fim buni şi să împărţim din tot ce aveam, să ajutăm la curăţenia generală, să ne strângem jucăriile, să nu spargem geamurile cu mingea, să nu spargem vitrina cu altă minge, să nu, să nu, să îi scriem scrisorică, să, să şi să. Bine, asta în vremurile în care era voie.
Nimic de zis, el era mult mai sociabil şi venea pe uşă dacă nu aveai horn. Asta depindea mult de vecini. Dacă unul era suficient de beat, accepta provocarea şi apărea relativ repede. Dacă nu, se lăsa aşteptat. Spre disperarea copilului. Şi, am aflat mai târziu, a părinţilor care fierbeau de emoţii să nu cumva să facă o nefăcută moşu’ cu copilul în braţe.
Şi începea interogatoriul. Copilul cu cadourile-n braţe, în poala moşului: „Ia spune tu lu’ moşu’, ai fost cuminte? Îhî. Ai ascultat de mama şi de tata? Îhî. Ai fost la grădiniţă? Îhî. Ai aia? Îhî. Ai ailaltă? Îhî”. Şi tot aşa până simţea moşu’ că-i amorţesc picioarele şi i se face sete. Bine, draga moşului. Da’ o poezie îi spui lu’ moşu’? 😯 Darnic sau ce?
Şi mai mult decât atât, am aflat de la prietena mea că ei i-au spus părinţii că dacă pleca moşu’ şi rămâneai cu darurile, nu garanta nimeni şi nimic că erau ale tale. Nu era destul că ai fost cuminte de nici nu mai ştiai cât a trecut de când n-ai mai făcut o poznă şi ai mâncat ca un apucat tot şi ai învăţat toate poeziile cu sănii şi zăpezi. Nu! Trebuia să meriţi să le păstrezi. Că altfel, la prima poznă, moşu venea şi le lua înapoi. Cum ar fi acum „să-mi dai scrisorile-napoi”. Păi, ce Moş de treabă ar face asta?
Bine, eu cred în moşi. În serviciile de poştă nu mai cred că doar cine să fie de vină că scrisorile n-ajung niciodată la ei? Şi la o adică, se poartă treaba cu minunile. Dacă ai trecut de vârsta la care ai părea penibil să spui că îl aştepţi pe Moşu’, ca să fie totuşi nişte magie în poveste, se aplică planul B, ăla cu minunile care se întâmplă şi cu dorinţele care se-mplinesc. Singura condiţie e să crezi în ele. Şi eu cred şi-n ele că e gratis şi încă nu se impozitează. De pildă, cred în minunea unui… luăm la întâmplare o cifră şi-o literă şi ca să nu ziceţi că bat apropo, zic ceva la pură întâmplare… şi cum cu A şi B şi 0, 1, 2, nu merge că alea-s grupe de sânge şi nu ne băgăm, zic la nimereală că aş crede în minunea unui Q7. Nu, că nu-s materialistă, parol. Poate fi orice culoare, chiar nu fac nazuri.
Mda, să am grijă ce-mi doresc că s-ar putea să mă colinde DNA, nu? De asta zic, e complicată asta cu minunile gata-gata să se realizeze doar pentru că afară ninge liniştit şi-n casă fierb sarmale. Şi cam câte castronele de ciorbiţă ar trebui să papi ca să te trezeşti cu o minune din asta împlinită fix la poalele bradului din sufragerie?
E greu. M-am gândit mult şi am decis totuşi să râmân fidelă unui singur moş cu care am o relaţie strânsă de foarte mulţi ani şi care mă fericeşte fără să aibă pretenţii de poezele, de ghete strălucitoare, de salutat oameni pe stradă. De obicei chiar nu-l interesează, vine oricând şi oriunde deşi de multe ori simt că-l neglijez din cauze care nu depind de mine. Da, exact, despre Ene vorbesc. Şi parcă fiecare dimineaţă-n care nu sună ceasul la ora 6 e o minune înfăptuită sub ochii mei. Închişi. Dar tot minune e. Şi nu-i musai să fie cu steluţe de gheaţă-n geam sau clopoţei care clincănesc.
🙂 Și totuși copilăria noastră ar fi fost anostă fără moși…
ApreciazăApreciază
Absolut!!! Mă bazez că se înţelege că nu despre simbolistică vorbesc. 😉
ApreciazăApreciază
Da, da sigur, am înțeles 😀 Și eu m-am supărat că nu ajungeau scrisorile mele la moșul:)) una am găsit-o când eram mică, într-un palton de-al mamei… Altădată, nu m-am lăsat până n-am mers la poștă u ea să o trimit:))
ApreciazăApreciază
Nu ştiu unde ajungeau atunci că pe vremea aia printr-o minune primeam cam ce-mi doream. Bine, nici noi şi nici moşu’ nu prea aveam multe opţiuni dar chiar şi aşa…
Uiaiii! Şi? N-ai cerut explicaţii?
ApreciazăApreciază
Ba da, am cerut, cu toate că și eu primeam mereu ce voiam..dar probabil începusem să bănuiesc cine e „Moșul” de fapt :))
ApreciazăApreciază
Și de asta mă supăram
ApreciazăApreciază
Aaaa, erai deja la capitolul cercetare. Eu după ce m-am lămurit cu asta, răscoleam dulapuri în preajma zilei de Crăciun. Am mai povestit despre asta cândva. Eram cevaaa…. 😀
ApreciazăApreciază
Haha:)) poate-mi dai linkul când poți 🙂
ApreciazăApreciază
Măi Potecuţ, eu nu mai am vreme nici de moşi, nici de babe, nici de pix, nici de mine. Şi jur că n-am fost cuminte anu’ ăsta, numai tâmpenii am făcut. Da’ au făcut comitet toţi moşii şi mă ţin numai în surprize luna asta. Curg una după alta şi zău că nu mi-e capu’ de surprize dar îmi dă cu lacrimi în ochi când îmi mai pune câte una sub brad. Sunt o norocoasă!
ApreciazăApreciază
Ehh, mă bucur tare că-i aşa! Şi aşa să-ţi fie mereu!
Te alinţi tu dar eu chiar cred că ai fost cuminte 😉
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Așa să te audă D-zeu! Pardon, Moșu’. 😘😘
ApreciazăApreciat de 1 persoană
😀 😀
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Pe mine,de ceva vreme,
Nu ma iubeste „Mos Ene”.
Dar cu domnul,”Mos Craciun”,
Sunt mereu pe acelasi …drum !:)
ApreciazăApreciază
E nevoie şi de Ene. Pentru buna funcţionare a organismului.
ApreciazăApreciază
Nu sunt deloc prieten cu Moş Ene. El vine, săracul, găseşte (mereu) pleoapele deschise… ☺ Se retrage, discret, apoi îmi pândeşte insomniile…
ApreciazăApreciază
La mine dimineaţa vine. Nu se lasă dus nicicum. Mai ales când trebuie să ajung la muncă 😀
ApreciazăApreciat de 3 persoane
Eu am cam rămas in urma cu scrisorile dar nu stiu cum se face ca Mosu’ (nu mi-e clar care) mi-a tot citit gândurile, ma cam sperie… Eu intr-un fel am rămas mica… Inca mai cred in minuni..
ApreciazăApreciază
Monik, doar ştii că în sensul ăla profund şi eu cred că şi eu sunt copil. Dar acum am scris aşa… la rece şi ironic. Nici eu nu cred ce-am scris. 😀 Deşi chiar pot fi şi moşii ăştia mai fără atâtea pretenţii.
Mă bucur că ai moşi care citesc gânduri. 😉
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Potecut, ieri am scris pe fuga si nici nu am lasat esentialul aici. Am sintetizat repede si a iesit ce ai vazut. Mie mi-a placut ironia. Sincer, ma obosesc mesajele motivaționale care se aplica doar in perioade fixe. Altfel, scoateți ce-i mai rau din voi, ca nu e sarbatoare. Dar am preferat sa ma opresc la ceva pozitiv. Si nu vorbeam de material, ci de cadouri mult mai de pret, care pentru mine conteaza mai mult. Am asa un sentiment ca universul (moșul meu cu barba alba) asculta in sfarsit si gandurile mele. Pentru asta sunt recunoscătoare chiar daca stiu ca pe o parte da si pe ala ia, ce da primează, ce pierd e trecut la experienta. Si astfel mai trec cu vederea ce ma enerveaza. Acum am ceva timp la dispoziție si adaug si asta si ma opresc: nu mi-au placut de mica regulile impuse, daca nu esti cuminte, nu…etc. Ma frustra tare atitudinea si rămâneam cu un gust precar. Iar de mos Craciun mi-era asa frica la gradi ca tremuram toata cand ma punea pe genunchi. Nu mai imi trebuia nimic. Asa e cum spui, cer prea multe in timp scurt si fara efect îndelungat. Asta e duplicitate, realmente.
ApreciazăApreciază
Mie îmi era frică pentru că era urât, zău. Nu ştiu cum îşi făceau măştile alea dar unii erau horror. Mi-a rămas întipărit în minte unul care avea paie în loc de barbă. Nu ştiu, era criză de vată pe vremea aia, cred. Îţi imaginezi cum arăta? Şi ăla care a venit acasă a fost mult, mult, mai frumos. Şi asta era ciudat dar na, nu pricepeam eu prea multe.
Ai mei nu mi-au spus niciodată chestiile astea şi pe de-o parte era cam varză în capul meu. La grădiniţă auzeam că dacă nu suntem cuminţi nu aia, acasă, tanti care stătea cu mine până când venea mama de la muncă, adică după ce mă lua de la grădiniţă până pe la 13- 14, îmi spunea că dacă nu mănânc tot nu vine moşu sau vine bau-bau. Şi la masă cu ai mei, când îl întrebam pe tata dacă la el vine moşu că nu a mâncat tot, el îmi spunea că „nu, tati, nu există bau-bau şi moşu nu obligă copiii să mănânce mai mult decât pot ei. Dacă nu mai vrei, nu mai mănânci, nu te forţează nimeni”. Până la urmă a rugat-o şi pe tanti să nu mă mai sperie cu din astea şi s-a rezolvat şi asta.
Îţi doresc ca moşul ăla cu barbă albă să asculte mereu gândurile tale şi să îţi dea numai bune!! Te îmbrăţişez, Monik!
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Ha, macar nu sint singura speriata de Mosu’ in rosu. In amintirile mele nu parea urat ci doar duplicitar, deghizarea in general asta imi inducea. Nenea ala nu imi inspira deloc incredere. Iar poezii nu spuneam, deveneam
muta desi in mod normal adoram sa fiu in centrul atenției. Parca nici ai mei nu ma speriau, dar auzeam suficient in jur.
Potecut, sper ca acest mos al meu sa asculte mai intens gandurile tuturor! Cele pozitive, clar! Imbratisez si eu!
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Dacă tot vorbim de Moşi şi dorinţe neîmplinite, citeşte o Scrisoare către Moş Crăciun veche de ani de zile dar cu atît mai actuală.
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Trist. Tare trist dar şi adevărat… şi cu sens. Eu am scris prostii aici.
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Puncte de vedere, fire ale sorţii, sclipiri de noroc sau căderi în hău… Toate fac parte din viaţă, cumva tot din sacul Moşului vin. 😉
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Când am realizat că ceva e putred undeva si pusesem întrebări, au venit și răspunsul: „draga mea, tatăl tău e Moșu'” ..la care eu entuziasmată” serios? Ce tareee.. Moș Crăciun e tata…de asta îi plecat așa des..pregătește cadourile?😍 ” :))))) It was fun.. 🙂
ApreciazăApreciat de 1 persoană
😀 😀 😀
Vaaai, ce simpatică ai fost!!! Foarte fain!
La mine a fost mai dură dezvăluirea misterului. Eram la joacă şi nu ştiu ce am făcut de l-am enervat pe un băiat mai mare din cartier. Şi el mi-a spus ceva de genul „eşti rea şi nici măcar nu există Moş Crăciun”. A fost crunt! 😀
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Auch.. Da ..a fost mult mai crunt în cazul tau ;)) well.. toate astea fac parte din viața, potecuță 🙂 o zi mirifică! Bisou:*
ApreciazăApreciază
Zi frumoasă şi ţie, Ema! Te pup!
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Îhî! 😀
Aia cu „răscolesc „, căutăm nu numa în dulapuri, da și în pod.Naiba știe unde le ascundeau. Da no, acu nu mai caut, există în Mall 😁😂
ApreciazăApreciază
Ferice de tine că aveai pod. La mine se termina aventura la cel mult al 3-lea dulap 😀
ApreciazăApreciază
😊
ApreciazăApreciază
N-am inteles niciodata de ce numai romanii ii numesc „mosi”, care din cite stiu, nu e un apelativ agreat de seniori. Ba mai mult, daca te adresezi unei persoane in virsta cu mosule sau babo, se va simti jignita. Si daca lui Nicolae nu-i mai spunem Sfint, ci Mos, de ce nu spunem si Mos Dumnezeu? 😉
ApreciazăApreciază
Ai mare dreptate cu apelativul ăsta deşi cred că poate fi vorba de o treabă de apropiere, mai mult decât de jignire. În sensul că moşul, în familie, e bunicul şi e cumva parte din nume. Eu, de pildă, le spuneam bunicilor moşu’ Ilie şi moşu’ Dinu de când am putut pronunţa asta. Şi vorba aia, erai tinerei pe vremea aia 😀 Mno, asta-i singura variantă la care m-am gândit.
Şi Sfântul Nicolae e cel pe care îl sărbătorim. Dar Moş Nicolae aduce darurile-n ghete. Ce spuneam eu că-i complicat? 😀
ApreciazăApreciază
M-am gindit si eu la treaba cu bunicul, dar daca bunicul are 40 de ani, ii mai spuneti mos? Ca eu prin mos inteleg batrin. Da’ batrin rau. Ca mos cred ca vine de la mosneag care in acceptiunea mea, e un ala girbovit de vreme, adus de spate si-n baston. 😉 Un fel de Mos Ion Roata, desi nu l-am cunoscut personal 😆
Si inca ceva. Daca e sa fie bunic, de ce-i spune ursului, Mos Martin? Ei? Acum sa te aud 😆
ApreciazăApreciază
M-ai închis acum, recunosc. Ca la fazan când spui restaurant. Scot steagul alb că pe asta cu martinul chiar nu o ştiu 🙄
ApreciazăApreciază
😆 Vorbeam si eu, mai mult ca sa fac conversatie, nu pentru a primi fo explicatie 😆
ApreciazăApreciază
Păi spune aşa, nu mă face să recunosc că habar n-am 😀
No, dacă întrebai ca să explic, ţi-aş fi spus documentat, din teze de doctorat. Aşa, numai ca să vorbim, putem vorbi despre altceva, să nu te plicitsesc 😀
ApreciazăApreciază
M-a amuzat maxim articolul tau…da, tocmai de aceea, copiilor mei le voi explica lucrurile diferit…rezonez cu ceea ce ne-ai povestit…si cred in ideea de Mos Craciun…
ApreciazăApreciază
Îţi mulţumesc mult, deea! Tare mult mă bucur că ţi-a plăcut!
Da, cred că e important să fie o variantă care să îi lămurească pe moment, să nu fie loc de alte dileme. Nu ziu, zic şi eu… 😀
ApreciazăApreciază
Potecuto , de la zapada ti se trage….. 😜
ApreciazăApreciază
E posibil absolut orice 😀
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Nu o să zic nimic de moși, că eu mă înțeleg bine cu toți și nu vreau să-i supăr, mai ales pe cel cu somnul. Dar nu pricep de unde atâta poftă pentru sarmale, cu orice ocazie. Lăsând la o parte mireasma pe care o adaugă în seara de Crăciun, la fiecare altă sărbătoare sau duminică obișnuită, hop și sarmalele. Era pe vremuri o scenetă (cu Toma Caragiu parcă) în care povestitorul se plângea că a fost ghiftuit cu sarmale la fiecare gazdă pe care a vizitat-o, până i s-a aplecat. Păi nu vine vremea cârnaților, a costițelor, a tobei și caltaboșului? Ia să mai facem o pauză de la sarmale, că e vremea altor bunătățuri. 😉
ApreciazăApreciază
Nu ştiu, Petru! Recunosc spăşit că la mine pe aragaz de cel mult două ori pe an fierb sarmale. În 24 decembrie şi cu indulgenţă încă o dată-n an. Şi asta pentru că vorba ta, dau aromă casei.
Să ai poftă la toate bunătăţurile alea!
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Uite așa aș face și eu, de-ar fi după mine. Dar bucătăreasa e independentă și mă îndoapă prea des cu piroște (boace, pumni, purcei, curechi umplut ș.a.m.d.). 🙂
ApreciazăApreciază
Şi ce rău îţi pare… 😀 😀
Să fii sănătos să poţi mânca din toate!
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Și mie, când eram mică, mi-a luat Moș Crăciun înapoi un camion pe care mi-l adusese, deci e adevărat: așa cum ți le-a dat, poa’ să ți le și ia. Unde mai pui că, în ce-l privește pe M.C., nici nu se aplică aia cu „ursuleț de catifea, ce se dă nu se mai ia”, deci nu poți să spui „pui, pui, camionul meu” și să stai liniștită.
Cât despre Moș Ene, e cam contratimp, nu se mai sincronizează cum trebuie, cred c-a îmbătrânit.
ApreciazăApreciază
Aşa a făcut??? 😯
Nu-l credeam în stare, credeam că-i doar o bârfă. Şi tu… îngeraş, n-ai făcut nimic să rămâi fără camion 😀
Nu ştiu ce face dar dimineaţa e cruntă lupta cu el.
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Eu, îngeraș, evident, după ce mi l-a adus înapoi și iar mi l-a luat și iar mi l-a adus înapoi, m-am urcat în el, că era o basculantă gigantică, încăpeam fără să mă forțez și am zis: să vină acum să îl ia! Tata a râs cu lacrimi și Moșul nu l-a mai luat.
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Ohhooo, ce idee bună ai avut! Curajoasă fată! 😀
ApreciazăApreciat de 1 persoană