Am vrut să pun şi titlul

Am vrut să pun ca titlu „Iepuraş până la moarte” dar ştiu că originalul ar lătra la mine pentru că ultima dată m-am bucurat la un gol dat de Steaua. Aşa că am schimbat pe ultima sută de metri să nu mă muşte, să fie bine. După aia m-am răzgândit şi în privinţa rozătorului şi am vrut să pun titlul „aş vota cu…” dar cum postarea asta ar fi trebuit să apară ieri, riscam să intru în baze de calcul sau te miri prin ce organ de cercetare care-a monitorizat cuvinte cheie. Şi deh, dacă face asta un oarecare, miroase-a dosar penal. Dacă o fac nişte neni mai importanţi, miroase-a ceva de care nu se apropie nimeni că nasurile fine nu suportă mirosuri înţepătoare  aşa că… hai, treacă de la noi dar data viitoare să nu mai faci.

Nu ştiu dacă pe FB mai există moda citatelor motivaţionale dar luna asta face ce face, le adună pe toate şi le serveşte la supradoză. De la „fii român, iubeşte-ţi ţara” la „simte magia, lasă-te pătruns”, nu e decât chestie de timp. Şi între ele e vorba doar de moşi. Oricum, totul se reduce la cuminţenie. Dacă se făcea în perioada asta campania cu cea mai cuminte dintre cuminţeniile pământului, se striga „adjudecat” cât ai zice „ler”. Asta e, timingul n-a fost de partea lor. Sau a noastră, depinde de pe ce parte citim.
În fine, revin la cuminţenie şi la moşii ăştia care s-au dovedit în timp destul de „impunători de reguli” în ciuda a tot ceea ce se spune despre ei. Mai ales, în ciuda proverbialei lor dărnicii. Ai, lasă-mă!

Moş Nicolae. Că îţi era sau nu somn, nu interesa pe nimeni, era musai să dormi, să nu cumva să-l vezi că era bai mare. Nimeni nu ştia însă să-ţi spună ce se întâmpla dacă-l vedeai, în ce consta baiul ăla mare. Asta înseamnă ori că n-a păţit-o nimeni, ori a păţit-o atât de rău încât n-a mai apucat să povestească.
Povestea îşi scria primul capitol de prin 1 noiembrie când începea bătrânul să mişune pe la geamurile copiilor. Superviza tot ce mişca în materie de copchilime, vedea tot, auzea tot, ştia tot. Trebuia să papi morcovelul din ciorbiţă că îţi sufla moşu’-n ceafă de la geam şi îţi luai pa-pa de la cadou. Şi ca şi cum n-ar fi fost suficientă toată truda de o lună şi ceva, când credeai că ai scăpat, venea seara de 5 Decembrie şi auzeai două voci în cor: „tati/mami, hai cu tati/mami să ne lustruim ghetuţele că vine Moşu şi trebuie să le găsească curate”. Adică încă o zdroabă-n plus? Acum înţeleg că moşu ăsta dorea să ne înveţe diverse, cum ar fi că-n viaţă nu se poate obţine nimic gratis şi că trebuie un mimim de efort dar nici chiar aşa. Că oricum la vârsta aia nu pricepeam noi din astea filosofice.
Şi mai e un mister neelucidat. Pe atunci nu m-a dus capul să o întreb pe mama şi acum parcă mi-ar fi teamă să o sun să o întreb: „auzi, mami? De unde vine Moş Nicolae?” că ultima dată când am vorbit, adică azi, am părut aproximativ normală şi s-ar putea speria că am suferit o cădere de calciu. Aşadar nu îl vedea nimeni, nu ştia nimeni nimic de el, nu îi scria nimeni că n-avea domiciliul stabil dar noi eram obligaţi să facem sacrificii.

De Moş Crăciun ce să mai zic? Pentru el trebuia să fim cuminţi, să ascultăm de părinţi, bunici, mătuşi, verişori şi verişoare, să păpăm tot, să dormim ziua şi seara devreme, să fim buni şi să împărţim din tot ce aveam, să ajutăm la curăţenia generală, să ne strângem jucăriile, să nu spargem geamurile cu mingea, să nu spargem vitrina cu altă minge, să nu, să nu, să îi scriem scrisorică, să, să şi să. Bine, asta în vremurile în care era voie.
Nimic de zis, el era mult mai sociabil şi venea pe uşă dacă nu aveai horn. Asta depindea mult de vecini. Dacă unul era suficient de beat, accepta provocarea şi apărea relativ repede. Dacă nu, se lăsa aşteptat. Spre disperarea copilului. Şi, am aflat mai târziu, a părinţilor care fierbeau de emoţii să nu cumva să facă o nefăcută moşu’ cu copilul în braţe.
Şi începea interogatoriul. Copilul cu cadourile-n braţe, în poala moşului: „Ia spune tu lu’ moşu’, ai fost cuminte? Îhî. Ai ascultat de mama şi de tata? Îhî. Ai fost la grădiniţă? Îhî. Ai aia? Îhî. Ai ailaltă? Îhî”. Şi tot aşa până simţea moşu’ că-i amorţesc picioarele şi i se face sete. Bine, draga moşului. Da’ o poezie îi spui lu’ moşu’? 😯 Darnic sau ce?
Şi mai mult decât atât, am aflat de la prietena mea că ei i-au spus părinţii că dacă pleca moşu’ şi rămâneai cu darurile, nu garanta nimeni şi nimic că erau ale tale. Nu era destul că ai fost cuminte de nici nu mai ştiai cât a trecut de când n-ai mai făcut o poznă şi ai mâncat ca un apucat tot şi ai învăţat toate poeziile cu sănii şi zăpezi. Nu! Trebuia să meriţi să le păstrezi. Că altfel, la prima poznă, moşu venea şi le lua înapoi. Cum ar fi acum „să-mi dai scrisorile-napoi”. Păi, ce Moş de treabă ar face asta?

Bine, eu cred în moşi. În serviciile de poştă nu mai cred că doar cine să fie de vină că scrisorile n-ajung niciodată la ei? Şi la o adică, se poartă treaba cu minunile. Dacă ai trecut de vârsta la care ai părea penibil să spui că îl aştepţi pe Moşu’, ca să fie totuşi nişte magie în poveste, se aplică planul B, ăla cu minunile care se întâmplă şi cu dorinţele care se-mplinesc. Singura condiţie e să crezi în ele. Şi eu cred şi-n ele că e gratis şi încă nu se impozitează. De pildă, cred în minunea unui… luăm la întâmplare o cifră şi-o literă şi ca să nu ziceţi că bat apropo, zic ceva la pură întâmplare… şi cum cu A şi B şi 0, 1, 2, nu merge că alea-s grupe de sânge şi nu ne băgăm, zic la nimereală că aş crede în minunea unui Q7. Nu, că nu-s materialistă, parol. Poate fi orice culoare, chiar nu fac nazuri.
Mda, să am grijă ce-mi doresc că s-ar putea să mă colinde DNA, nu? De asta zic, e complicată asta cu minunile gata-gata să se realizeze doar pentru că afară ninge liniştit şi-n casă fierb sarmale. Şi cam câte castronele de ciorbiţă ar trebui să papi ca să te trezeşti cu o minune din asta împlinită fix la poalele bradului din sufragerie?

E greu. M-am gândit mult şi am decis totuşi să râmân fidelă unui singur moş cu care am o relaţie strânsă de foarte mulţi ani şi care mă fericeşte fără să aibă pretenţii de poezele, de ghete strălucitoare, de salutat oameni pe stradă. De obicei chiar nu-l interesează, vine oricând şi oriunde deşi de multe ori simt că-l neglijez din cauze care nu depind de mine. Da, exact, despre Ene vorbesc. Şi parcă fiecare dimineaţă-n care nu sună ceasul la ora 6 e o minune înfăptuită sub ochii mei. Închişi. Dar tot minune e. Şi nu-i musai să fie cu steluţe de gheaţă-n geam sau clopoţei care clincănesc.

Foto