Sindromul „scama”

Vă scriu de sub nivelul mării şi asta nu face decât să-mi încreţească nervii de la minut la minut, în ciuda tuturor îndemnurilor la smerenie şi cumpărături la super ofertă şi a tuturor clopoţeilor care clincăne a „O, ce veste minunată…”.
E normal, apa încreţeşte pielea, de ce n-ar încreţi şi alte… alea? Totuşi, nu cereţi selfie-uri cu fundu’ mării că nu am ajuns acolo, am zis aşa, pentru plasticitate. Măcar de acolo, vorba aia, mai vedeam un înotător, o fructă de mare, o vietate, un sufleţel, aveam şanse să mă relaxez ascultând valurile cum se sparg de stânci, îmi refăceam fengşuiu. Dar eu mai am puţin, foarte puţin şi descifrez compoziţia gresiei.
Cu ocazia asta, am făcut recenzia frustrărilor şi vă spun, ca să ştiţi, că asta de acum le întrece pe toate aşa că nu aprindeţi brichete pe lângă mine.

Scama de pe covor. Nu-s curăţenio-maniacă şi n-am fost niciodată,  nu fac atac de panică dacă văd puţin praf pe mobilă dar ferească Sfântu’ să fie o nesuferită din asta pe covor că încep să concep instant tehnici de război. Eu cu ea. Că de cele mai multe ori o văd după ce m-am aşezat frumos şi comod, m-am învelit bine şi a început filmul. Ochii mei refuză să se mişte de pe ea dar parcă nu m-aş ridica din pat că e prea mare efortul, mie îmi ia mult până mă aşez cum vreau. Şi filmul curge şi eu nu pot urmări acţiunea că am de distrus intrusa. Întind un picior s-o mişc, n-ajung. Îl întind şi pe celălalt, nici aşa n-ajung. Încerc chestii de mentalişti şi mă concentrez asupra ei, să-i dau foc sau să o dizolv. Nu merge. Cum naiba mişcă ăia obiecte numai cu puterea minţii mamii lor? Scama mă ignoră şi nu se lasă afectată de nicio metodă. Se lăfăie în continuare acolo în timp ce eu tocmai am ratat o fază importantă din film.
Singura şansă e să mi se pară că perdeaua stă cumva cum n-ar trebui. Astea două fac combinaţia pentru care m-aş ridica şi din somn. Aşa că îmi impun că perdeaua e strâmbă şi cu ocazia asta iau şi scama.
Mă aşez la loc, încerc să mai înţeleg ceva din film, văd un actor care îmi pare teribil de cunoscut dar nu ştiu cum îl cheamă şi nici în ce film l-am mai văzut. Ăsta e duşmanul numărul doi, după scamă, când vreau să văd un film. Poate fi orice film de pe faţa pământului, poate fi orice credeţi voi că e super, wow, mega, hiper etc. Nţ! Dacă se întâmplă asta, s-a terminat distracţia, nu mai pot fi atentă la film, trebuie să calmez agitaţia din capul meu unde se zbiară „unde naiba l-am mai văzut pe ăsta?”. Şi dacă nu ştiu cum îl cheamă, cum să-l caut?

Şi cauţi mai întâi distribuţia filmului pe care ai vrut să-l vezi dar nu te-a lăsat „ambientul” şi apoi culegi actorul vinovat de beleaua în care eşti şi pe urmă cauţi filmele în care a jucat. Şi pe urmă te macină că nu mai ştii exact despre ce era vorba-n filmul ăla-n care-a mai jucat şi cauţi informaţii şi timpul trece şi filmul tău trece şi tu eşti un car de nervi deşi era vorba că te relaxezi văzând un film şi acum e vorba de orice numai de relaxare nu şi … respiră.

Asta ştiu de unde mi se trage dar nu-s sigură. Ai mei, oameni aparent normali, se duceau seara în dormitor, fiecare cu cartea lui. Şi te miri ce citeau ei că îi apuca discuţia. „Ba eu zic că lupta aia a fost în 1850”, „ba eu cred că autorul ăla a scris prima dată aia, nu asta”, „ba eu zic că tabloul ăla e pictat de ăsta, nu de ăla”. Şi pentru că nu se putea amâna până a doua zi, apărea tata la biblioteca din camera unde dormeam eu, să ia Dicţionarul Enciclopedic Român A-Z care era şi este străbunicul lui google. Căuta în hardughia aia şi, în funcţie de ce găsea acolo, se ducea victorios sau cu capul plecat să o lămurească şi pe mama sau să recunoască spăşit că a greşit.
Mno, nici eu nu pot amâna, că nu mă pot concentra la film dacă nu aflu atunci, fix atunci, ce mă macină în momentul ăla.

Şi filmul e trecut de jumate şi cu toate astea reuşesc să mă prind şi mă las acaparată de acţiune şi stau cu sufletul la gură şi datorită filmului dar şi din cauza fricii să nu apară altă fixaţie care să-mi distragă atenţia. Şi vine publicitatea. Şi parcă m-aş duce la baie sau la bucătărie dar mă gândesc că nu va ţine mult pauza şi ratez finalul. Mai bine dau repede o tură pe canalul celălalt, să văd ce mai e pe acolo. Şi mă prinde o discuţie şi stau să aud numai replica asta şi gata şi după 10 minute îmi amintesc de film şi schimb şi sub ochii mei se derulează genericul…
Şi toate astea din cauza unei simple şi banale scame…

No, astea-s frustrările mele cele mai mari şi, cum spuneam, acum e mai rău de atât. La birou am un şef idiot… hopa, asta-i vers din Vama Veche şi nu asta am vrut să spun. La birou am un scaun. În tinereţile lui a fost mişto, nu trecea neobservat. Mare, comod şi ascultător. Se făcea înalt când era nevoie de înălţime şi mic când era nevoie de mic. Ce să ceri mai mult de la un biet scaun? Şi toate astea cu o simplă manetă. În ultimul timp a cam dat semne de bătrâneţe şi deşi îi ceream să fie înalt şi îl ridicam, se lăsa încet în jos şi iar îl ridicam şi tot aşa. Până într-o zi când s-a rupt maneta într-o poziţie deloc favorabilă, adică-n sus. Asta înseamnă că a rămas blocat pe faza aia de sus-jos. Şi deşi abia respir ca să nu-l mişc, simt cum eu mă fac tot mai mică şi mai am puţin şi ajung sub birou. Şi cum eu sunt oricum mică, vă daţi seama că-n curând nu voi mai ajunge nici la tastatură aşa că vă scriu de acum ca să ştiţi.

Am încercat o aroganţă dar ori n-a auzit, ori e valabil versul din Vamă. I-am spus şefului că ar trebui să mă interesez de programul „Rabla” sau de Primul Scaun. De ce? Păi, să-l duc pe ăsta şi să-mi dea unul nou care nu mă trânteşte pe gresie. A zis aham, ok, interesează-te şi vezi. E clar, cred că şi el are scame pe covor…
Sunt tot mai aproape de gresie, simt pământul strămoşesc cum vuieşte, e o poezie-ntreagă-n mintea mea dar nu vă scriu metaforele care-mi dau târcoale că e cu bip şi nu ajung să sting lumina…

Foto