Pentru dumneavoastră e?

Aveam vreo 16-17 ani când, în vacanţele la bunici, mă prosteam în rând cu toţi ceilalţi gustând din câte o ţigară fină, cu filtru. Chefurile oficiale se ţineau în şcoală, într-o sală în care nu se mai ţineau ore aşa că eram liberi să facem ce ne trecea prin cap. Nu mai existau bănci de şcoală şi nici tablă. Erau doar trei bănci din alea lungi, folosite de obicei în căminul cultural unde încă se mai organizau nunţi. Şi oricum, prea multe nu ne treceau prin cap şi mă refer în special la rele. Nu prea eram noi chitiţi pe distrugere şi nici nu-mi amintesc să fi văzut pe cineva spărgând sau rupând chestii. Ba chiar îmi amintesc că într-o seară, băieţii mari din sat s-au luat la harţă cu băieţii mari din satul vecin, veniţi la noi să agaţe fetele că pe ale lor le-au terminat.

Pardon, le-au ameţit destul. Şi băiatul care a primit cheia şcolii s-a pus între ei şi le-a spus disperat „bă, ieşiţi afară să vă bateţi că dacă se sparge ceva aici eu răspund”. Şi au ieşit civilizat şi organizat şi şi-au spart capul unii altora fără să strice nimic din şcoală.
Aşa că eram tare atenţi cu locul în care ne adunam pentru distracţie. Nici măcar nu fumam în „incintă” dar asta nu pentru că aveam grijă de ambient, ci pentru că aveam grijă de noi, să nu fim văzuţi de cine nu trebuia, evitând astfel ca a doua zi să vuiască satul că ăla micu’ a lu’ Ionu’ lu’ Vetuţa din deal pipă şi fata lu’ popa pipă şi fata lu’ Ghiorghe a lu’ Lepădatu’ pipă şi să ajungă zvonul la urechile părinţilor care credeau că la ţară suntem feriţi de ispitele oraşului aflat în plină dezvoltare.

Cum în sat era un singur magazin numit generic boldă, şi cum nevasta lu’ boldaşu’ adică tanti care vindea ne cunoştea pe toţi, cu tot arborele din dotare, achiziţionarea pachetelor de ţigări reprezenta o mare problemă pentru că ne loveam instant de întrebarea „pentru cine cumperi?”. Mno, bunica nu fuma, bunicul nu fuma, părinţii erau la oraş, pentru cine să zicem că luăm? Ne-a mers şmecheria cu Neluţu şi Cipri, doi băieţi mari din sat care ne acopereau, până când s-a prins tanti că Neluţu nu poate fuma trei sau patru pachete de ţigări pe zi şi Cipri nu ar avea motiv să trimită pe altcineva în locul lui. Aşa că nu mai ţinea figura. Apelam la cei mici dar şi acolo cu mare atenţie că unii erau tare emotivi şi dacă erau presaţi cedau şi spuneau tot. Dar erau câţiva mai puţin slabi de înger, copii trimişi cu vacile pe câmp, nu se speriau ei de o tanti nevastă de boldaş şi o ţineau pe-a lor că „nu ştiu cum îl cheamă, e un băiat înalt aşe şi cu păru negru, o zâs să viu să-i iau ţâgări”.
Deşi bolda s-a închis, asta cu „pentru cine cumperi?” a rămas bine întipărită în amintirile noastre, ca o legendă a locului.

Din păcate sau din fericire, nici nu ştiu, se pare că e împământenită şi prin alte locuri. Îi înţeleg rostul la farmacie deşi acolo mai des sunt întrebată dacă „pentru adulţi sau copii?” decât dacă „e pentru dumneavoastră?” dar, cum spuneam, acolo chiar are sens întrebarea.
E mai complicat într-un magazin de haine când te agăţi de o pereche de pantaloni nici prea mari dar nici prea mici şi în drum spre cabina de probă te loveşti de privirea şocată a vânzătoarei care te apostrofează cu un zâmbet ironic „pentru dumneavoastră?” şi tu nu poţi descifra dacă în opinia ei eşti prea gras sau prea slab sau prea copilăros sau prea serios pentru pantalonii ăia care nu sunt decât nişte pantaloni până la urmă.

Mai există o situaţie în care se pare că oamenii se ghidează după nişte reguli nescrise, în care întrebarea e de prisos pentru că se pleacă de la ideea că dacă nu ai între atâtea şi atâtea kilograme sau atâţia şi atâţia ani, e clar că dacă totuşi cumperi, nu cumperi pentru tine. În situaţia asta am fost eu azi. Acum două zile, am ochit într-o vitrină un ceva de care mi s-a lipit sufletul şi mi-am spus că e musai să-l am. De ce? Ei, d’aia. Că mi-a plăcut şi l-am vrut. Dar pentru că la ora aia era închis, am răbdat până azi când mi-am făcut drum pe acolo. Am intrat, am salutat corespunzător şi am rugat-o pe doamna de acolo să-mi dea obectu’ că eu nu ajungeam la el. Tare drăguţă doamna. Mi l-a dat şi pe urmă mi-a spus că „staţi să vă mai arăt ceva tot pentru fetiţe” şi mi-a arătat o chestie cu mult roz care zumzăia ceva dacă o mişcai. Am spus că „nu, mulţumesc”. Atunci pentru băieţei? Am aşa şi… ca să nu se mai deranjeze, m-am simţit nevoită să-i spun că „staţi, eu pentru mine l-am luat, nu pentru vreun copil”. Reacţia ei? De milioane. A fost ceva între zâmbet care părea să ascundă o jenă, ca atunci când crezi că ai făcut o gafă, un soi de compătimire şi puţin şoc. Şi-a cerut scuze deşi nu am înţeles de ce. M-a întrebat dacă vreau să îl pună în pungă. Nuuu, nu vreau, îl duc în braţe. Adică, ce? Io ce am să nu am un din ăsta?

Să nu-mi spuneţi că-i urât că mă supăr. Mai bine spuneţi că-s eu zuzu dar să nu vă luaţi de noua mea achiziţie. Da, pentru mine e. Sunt ilegalistă?

Foto