Trage curentul, zboară norocul

Dacă ar fi să mă lovească filosofeala şi să o dau în d’alea grele, ar fi musai să declar pe proprie răspundere şi pă părsoană fizică, că nu-s o ghinionistă. Că na, am un acoperiş deasupra podoabei capilare? Am. Am o coajă de pită-n cămară? Am. Am apă să beau după pita aia? Slavă SC Apă-Canal S.A, am. După atâta apă, mă pot duce, pe picioarele din dotare, doo bucăţi, până la tauletă? Pot. Deci? Aş fi strâmbăciune să spun că-s plină de ghinioane. Asta, repet, dacă e să fiu yoga. Dar vine valu’ ăla mare din spate care, înainte să-mi inunde simţurile, scuipă seminţe printre dinţi şi mă ia prin învăluire cu logica. Bine, fato (e un val gentelman, să se noteze) avem premisa că nu eşti ghinionistă. Asta duce, prin deducţie, la premisa doi cum că cine nu-i ghinionist e antonimul lui adică-i norocos. Cine nu e A e B şi obţinem concluzia că eşti norocoasă. Este? Logica spune că da, valu’ a terminat seminţele şi acu’ se dă cu capu’ de stânci de la atâta râs. De mine.

Mno, ce să zic? Dacă zic că-s norocoasă, aş minţi. Dacă spun că-s ghinionistă, aş minţi. Aşa că mai bine las filosofeala şi logica şi nu spun nica, doar vă povestesc şi pe urmă-mi spuneţi voi că presimt că nu-s singura de pe pământ cu astfel de mici incidente care-ţi suflă gramu’ ăla de noroc care era gata să te izbească dacă nu se izbea el de o gură de canal fără capac.
Că nu joc la loto şi singurul bilet cumpărat a fost în urma unui vis în care cineva-mi dicta numerele şi a doua zi mi-am amintit perfect da’ n-a fost niciunul, nu mai zic. Deh, am crezut că-i un semn da cre’ că cifrele alea erau de fapt numărul de telefon. Că am cumpărat un loz şi am câştigat alt loz cu care altul şi ultimul mi-a zis că-i pare rău, iar nu mai zic.
Io cred că pe undeva, prin ADN-ul meu, cineva a lăsat geamul deschis şi se face curent şi-mi fâlfâie norocu’ ăla de moment. Că despre din astea mici şi de moment vorbesc pentru că, şi simt nevoia să repet: nu vorbesc despre lucruri serioase şi despre adevărăciuni şi alte chestii care contează-n viaţă dar despre care nu vorbim, că pe blogurile noastre vorbim fix despre ce vrem noi punct.

No bun. Noroc de moment? Adică ăla-n care, leşinat de foame, te târăşti ca-n desenele animate, agăţat de dâra de miros, spre gogoşeria din colţ. Şi lipeşti nasul de geam şi ocheşti o plăcintă, singura din aia, care arată mai bine decât a arătat vreodată orice plăcintă din aia şi în faţa ta nu e decât o bătrânică absolut minunată, ca bunicile din Abecedar, şi tu o mângâi pe creştet cu priviri blânde şi-ţi vine să-i pupi mâinile de drag că e cochetă şi frumoasă şi te gândeşti, abia ţinând în frâu picioarele care tremură, cam ce pensioară o avea scumpa de ea şi când simţi că te încearcă emoţia mai tare o auzi ca prin vis cum îi spune doamnei de la geam să-i dea plăcinta aia şi o întreabă dacă e singura şi doamna spune că da şi altele numai peste o oră mai face şi vezi cu încetinitorul cum îţi flutură plăcinta prin faţa ochilor şi o pune în şerveţel şi apoi în pungă de hârtie şi îi spune bunicuţei să aibă grijă că e fierbinte şi simţi mirosul ăla absolut demenţial şi simţi că în secunda aia îţi piezi cumpătul şi vrei să jefuieşti bunicuţa dar îţi aminteşti că eşti un om civilizat şi poţi, hai că poţi, trebuie să poţi, să-ţi stăpâneşti pornirile animalice şi măcar să o laşi să ajungă după colţ, să nu te vadă nimeni dar nu, mai bine nu o mai ataci deloc că va scăpa plăcinta pe jos şi nu e bine să mănânci de pe jos că iei viruşi şi te îmbolnăveşti şi tu faci urât când eşti bolnav că te doare şi ţi-e rău şi tragi aer în piept şi-ţi iei un covrig rece şi uscat şi simţi că în secunda aia l-ai strânge de gât pe ăla care-a pus semafor că doar 5 secunde te-au despărţit de plăcinta care ţi-ar fi salvat viaţa că deşi nu e aşa, tu aşa simţi, că asta e, atât ţi-a fost şi… gata. Ştiţi? Despre norocul ăla zic.

Ce m-a făcut să-mi amintesc tocmai de noroacele astea care numa’ scot capul şi pe urmă se ascund la loc şi nu se mai văd dar se aud hăhăielile lor la adresa ta? O plimbare cu autobuzul. Una din cele multe.
Eu am văzut de multe ori în staţie oameni care palmau bilete şi le pasau unii altora şi am avut reacţii diferite, în funcţie de ce visam noaptea. Dacă visam urât, mă revoltam pe interior, că numai pe interior mă revoltam, şi până ajungeam la destinaţie ţineam un discurs despre corectitudine şi bunul mers al societăţii şi vai că ce să vezi, d’aia nu mergem înainte că facem câte-o românească la orice şi furăm căciula de pe creştetul tătucului nost care se numeşte buget de stat şi că mvai, e inadmisibil, măi omule. Chestii de om constipat, ce să zic.
Dacă visam frumos şi mă trezeam odihnită, discursul suna altfel. Băi potecă, un belet costă 1,50 lei, indiferent de distanţă. Ăla care mere 15 staţii plăteşte tăt ca unu’ care mere două. Mno. Omu’ x a cumpărat belet, l-a compostat, a mers 5 staţii, a coborât, a plasat biletul altuia care va merge… treaba lui cât. Păi ori mergea primul tot traseul, ori împart doi un traseu, nu-i tot aia? Ba da. Căldură e în autobuz? Nu-i. Că onor conducerea face economie de combustibil. Atunci? Merită câte una d’asta? Mai avem nevoie şi de iarbă deci da. Mno. Dacă-ar face tăţi aşe, nu bun. Dar câte unu-doi, nu sărăceşte SC-ul.

Şi tot repetând, pe interior, discursurile astea care se schimbau între ele cum aveau chef, m-a lovit sclipirea şi fioru’. Băi, potecă! Ţie de ce nu ţi-a dat niciodată, nimeni, nicăieri, un belet? Adică, ce? Tu ce ai dacă tragi o dată-n chept municipalitatea? Că tu compostezi bilete şi le arunci la coşul din staţie aiurea, nici măcar selectiv. Ia fă bine şi fă-ţi damblaua. Dar cum? Că să merg fără bilet, nu pot. Să rog îngeraşul ca pe lângă să mă facă mare din mic, să-mi facă rost de un bilet gata compostat dar şi valabil, iar nu pot că se supără să-l rog aşa ceva. No, nu mi-a venit nicio idee legată de asta până zilele trecute când………
visul meu a fost pe cale să se-mplinească. A venit autobuzul, a oprit, am lăsat oamenii să coboare şiiiiiiiiiiiiii un domn s-a oprit în faţa mea şi mi-a întins un bilet. Eu nu, mulţumesc, cu plânsu’n barbă de ciudă. El, luaţi-l, nu mai faceţi altul, eu lăsaţi că am, vă mulţumesc.
Acu’, pe bună dreptate, vă întrebaţi cum e posibil să fiu atât de tolomacă şi să refuz blatul după ce numai cu trei rânduri mai sus m-am smiorcăit că mie nu mi-a dat niciodată nimeni bilet şi că de ce, că io ce am să nu primesc. Vă spun. Pentru că norocul de moment, ăla care-şi bate joc de mine, a făcut ca ceea ce nu ştia domnul foarte darnic dar eu ştiam, că am văzut, să stea cam aşa: stimate domn, nu vă cunosc dar apreciez gestul şi să ştiţi că vă mulţumesc pentru că eram, datorită dumneavoastră, la un pas de a-mi bifa dorinţa asta, cam ilegală, e drept dar sănătoasă. Vă spun acum că atunci nu puteam: ştiţi ăia trei domni care se uitau ciudat la dumneavoastră cum mă rugaţi să iau biletul şi râdeau, aşteptând să-l iau? Erau controlorii 🙄

No, cam aşe-i la mine. La voi?

Foto