Pas cu pas spre un… rotund

E noiembrie! E noiembrie şi telefonul meu a început de câteva zile să-mi numere paşii. Nu i-am cerut să facă asta, nu ştiu cum o face şi nici de ce. Mă anunţă când îmi depăşesc propriul record şi mă felicită când ating sau trec de limita impusă. Nici pe asta n-o înţeleg. Cine şi în funcţie de ce a stabilit că pentru o bună funcţionare a… ce? ar fi bine ca my daily average să fie-n jur de. Limita stabilită de telefonul meu e de 6000 de paşi/zi. Nu ştiu dacă şi limita asta diferă de la om la om, de la situaţie la situaţie şi de ce până şi la paşi prin zile trebuie să fie cifre rotunde. De ce trebuie să fie un cerc perfect până şi la numărătoarea unor paşi banali din punctul x în punctul z. Ieri m-a felicitat pentru cei 7715 paşi din cei 6000. Mda, acum, scriind, realizez că ar fi tare greu să obţin cifra aia rotundă. Aş putea încerca. Aş vrea să văd unde mă va găsi.

Când voi atinge rotundul, mă voi opri şi voi cere scuze pentru staţionare în mijlocul intersecţiei dar un pas în faţă, un singur pas în faţă, îmi va strica cercul. Îl va strâmba. Şi cu fiecare pas în faţă, voi fi tot mai departe de el şi va trebui apoi să ocolesc, să caut o altă rută, să prelungesc ajungerea doar ca să ating o altă cifră la fel de rotundă. Dar asta ar presupune 1000 de paşi în plus. Şi uneori nu există cale ocolitoare, nu ai variante ajutătoare.
Ieri am depăşit recordul pentru că m-am abătut de la ruta obişnuită, căutând ceva ce n-am găsit. Şi atunci? Să mă bucur de realizare sau să consider că toţi paşii ăia au fost în zadar? Poate că ăsta e şi scopul ascuns al acestei numărători. Să-ţi dea impresia de implinire chiar dacă toate drumurile atent contorizate te duc spre porţi închise. Să te bucuri de un nou record chiar dacă la capătul drumului nu te aşteaptă nimeni. Sau te aşteaptă doar un avertisment care te îndeamnă să te întorci pentru că ai ajuns pe un drum închis care nu mai duce nicăieri.
Dar dacă vor trece zile fără vreun record notabil, îţi poţi trişa plecările şi venirile resetând contorul? Şi asta va face oare să se dea uitării şi drumurile-nchise?

Telefonul, în general, şi-a uitat demult menirea. Nu, scopul lui nu ar trebui să fie acela de a-mi contoriza… trecerile. De a-mi transforma orice drum în cifre mai mult sau mai puţin perfecte sau demne de un „reward” iluzoriu. De ce n-ar număra cuvintele primite de la… celălalt capăt al firului? Da! Să-şi impună sau să-ţi impună o limită a veştilor mai puţin bune pe care uneori, fără milă sau avertisment, le primeşti. Stimate utilizator, ne pare rău dar aţi atins pragul de sus al veştilor negative. Din această cauză, orice apel care intenţionează să vă aducă neplăceri, va fi blocat până când… Eventual, până când se vor aduna suficient de multe bune încât să le eclipseze pe celelalte.
Sau ar putea îndosaria, de pildă, necuvintele sau neprimirile. Şi te-ar putea atenţiona că de la numărul cutare sau cutare n-ai mai primit demult nimic. Sau s-a depăşit limita apelurilor rămase fără răspuns. Asta ar putea avea o explicaţie mai uşor de găsit, ar fi mai aproape de scopul lui. Mult mai aproape şi mai uşor de administrat decât aplicaţia asta care-ţi însoţeşte risipirea. Pas cu pas. Până când… până când nu mai rămâne nimic din tot drumul care-a fost. Sau până când nu mai rămâi nici tu. Depinde de model.

E noiembrie. Unii au coborât deja paltoanele din pod, alţii au coborât doar singurătăţile. Au cotrobăit prin buzunare sau printre cute, au găsit câte un bilet vechi de autobuz, o monedă primită rest de la un covrig al cărui gust l-au uitat demult, un zâmbet timid rătăcit în buzunarul de la piept, o nerostire impregnată-n gulerul care atinge bărbia şi ascunde lacrimi prelinse pe ascuns.
Unii încă aranjează anotimpuri în borcane etichetate caligrafic, în funcţie de mărime, de culoare şi mai puţin de conţinut. Vara e păstrată-n borcane mai mici, cu capace aurii, şi se ascunde de obicei în gemuri fine. Urmează compoturile şi zarzavaturile. Toamna e mai în spate, încă nu se umblă la ea, încă nu s-au amestecat toate gusturile dar stă şi se odihneşte-n borcane mari, cu capace albe sau argintii.
Alţii etichetează doar tăceri şi numai în funcţie de ne-conţinutul lor. Pentru că tăcerile n-au culori şi nici miros. Şi s-ar putea confunda uşor. Până şi la gust se aseamănă dacă sunt mestecate superficial, în momente de cumpănă sau de înflămânzire a simţurilor uşor de păcălit.

Şi toate astea în timp ce telefonul meu îmi numără paşii, fără să-i fi cerut vreodată. Unu, doi, trei…, 7715/6000. În noiembriele ăsta îmi voi însoţi respiraţiile adunând recompense date de un contor despre care nu ştiu aproape nimic. Oricum, va fi un noiembrie rotund. Va fi un noiembrie rotund? va fi noiembrie.

Foto