Bună ziua, eu sunt Potecuţa şi nu, nu vă spun că nu vreau abonament, vă spun despre ce-am fost eu de-alungul anilor şi despre cum nu m-am transformat în nimic din ce ciripeam eu în fragedă pruncie că voi deveni. Acum voi spuneţi în cor „buuună, Potecuţoo!”, ca să-mi fac curaj să mă destăinui. V-am mai spus pe aici că eu am vrut să mă fac musafir. Nu ştiu cât timp am ţinut-o cu asta şi nici de unde mi s-a pus pata pe meseria asta profitabilă dar alimentam visul cu fiecare întrebare completată de ciupitura-n obraji „ia spune-i tu lu’ tanti ce vrei să te faci când te faci mare?”. Dăăă! Mare mă fac, logic, dăăă! Ce ciudă mi-e că n-am fost pe fază şi nu prea le aveam cu replici din astea de top. Am fost, în schimb, pe genul Somnoroase păsărele de Mihai Eminescu şi răspundeam „eu, când voi fi mare, mă voi face musafir”. Mamă, ce-aş fi râs eu de mine să mă întreb eu şi să-mi răspund aşa, tot eu. N-a fost să fie. Nici să mă întreb şi să mă râd la auzul răspunsului, nici să fiu ce-am zis că vreau să fiu.
Dacă-aş fi obişnuit să mănânc toată ciorbica din castronel, m-ar fi dus capul să spun că vreau să mă fac ceva mai realizabil, cum ar fi tractor. Dar nu, eu o ţineam pe asta. Şi? Praful s-a ales de visul meu de mic copil. Nici de crescut n-am crescut ca lumea, măcar să mă vadă gazdele pe vizor, să-mi deschidă uşa. Aşa-mi trebuie, n-am decât să rememorez ce-am reuşit totuşi să fiu. Şi care-i cea mai bună ocazie-n viaţă să te transformi în ce nici cu gândul nu gândeşti? O serbare la grădiniţă.
Grădiniţa mi-a oferit şansa unică să fiu, pe rând, cam de toate. Am avut însă o mare piedică şi aia poartă numele generic de Nicuşor.
Nicuşor, băiatul despre care am aflat mai târziu c-ar fi fost prima mea mare iubire (iubire care se manifesta intens prin schimb zilnic de pacheţele-eu păpam ce-i punea mămica lui şi el păpa ce-mi punea mămica mea), a stat mereu în calea devenirii mele. Pentru că soarta şi tovarăşa educatoare au complotat în mare taină, eu am fost partenera lui la toate serbările. Şi dacă el era ghiocel, eu, ca o parteneră fidelă, nu puteam fi decât ghiocea. Sau ghioceauă. Nu vă gândiţi, că nu răspândeam în jur nicio delicateţe şi nu anunţam nicio primăvară că n-aveam cu ce. Păi ia gândiţi-vă că nu erau ca acum costume de toate formele şi culorile şi le făceau mămicile din ce aveau. Şi ce… primăvara mea de gingăşie să transmit cu un coif din carton care-mi atârna până la nas şi un fel de petale făcute din faţa de masă, cusute pe un cerceaf în care intram cu tot cu urechi? Şi zău acum. Dacă nu-mi sufla Nicuşor postul de ghiocel, poate mai aveam şanse-n viaţă dar aşa… cum să te prezinţi în faţa naţiunii să spui că ai în CV un trecut în care-i fost ghioceauă?
Bine, nu zic, … atenţie, urmează moment poetic!: uneori eu sunt cu totul o primăvară dar… 🙄 Hai că pe asta am plesnit-o! dar nu-i tot aia. Că ghiocel tot nu m-am făcut.
Tot din cauza lui, pentru că era blond cu ochii albaştri şi dădea bine să fie sas, la o altă serbare am fost sasă. Nu, ca să pot fi eu săsoaică el ar fi trebuit să fie săsoic şi se făcea de râs. Aşa că tot eu m-am sacrificat pe altarul lui „ia, ih haise”.
În alt an, Nicuşor a fost împăratul nu ştiu cui că n-am înţeles nici atunci, nu mai ţin minte nici acum. Ghiciţi ce-a fost potecuţa? Nţ! Răspuns greşit. N-am fost împărată. Nici măcar. Am fost… sunteţi atenţi? Soţia împăratului! Măi, soţia împăratului!Aşa mă intitulam. Nu tu împărată, nu tu o regină, o slujnică, o oamă de la curte, o ceva mai de scos capul în lume. Soţia împăratului, adică eu, era îmbrăcată în ceva ce semăna cu faţa de masă de pe catedră. Aia ca de catifea, verde şi groasă. Şi pe cap avea un fel de cordeluţă de care erau prinse nişte frunze. Dacă mă încordam puţin, semănam din profil cu Gaius Iulius Caesar. Mno! Şi la o scamă de om cât eram pe-atunci, cum să protestez?
Mă bucur totuşi că nu erau la modă pe atunci reconstituiri din Cartea Junglei şi în general se jucau roluri de oameni. Că nu vreau să mă gândesc ce-ar fi fost dacă Nicuşor ar fi jucat rolul calului lui Făt Frumos. 😯
Aşa. Staţi că eu voiam să spun ceva cu asta dar am uitat ce. Ah, da. Dacă nouă nu ne-a prea ieşit nimic, indiferent în ce drăcii ne costumau pe vremea aia, nici nu ne-am strâcat de cap mai tare decât eram deja dar nici nu ne-au adus pe calea aia bună rolurile de doctori, de cenuşărese, de ilene cosânzene sau de prinţi pe cai albi, da’ de ce să-i punem la colţ pe copchiii ăştia care zilele astea umblă cu dovleci după ei şi-s îmbrăcaţi în tot felul de monstruleţi? Fie vorba-ntre noi, costumele astea de azi sunt chiar mişto. Ce? Dacă se-mbracă-n vampir înseamnă că atunci când va fi mare se va face preşedinte din cauza asta? Aşa cevaaa…
Vă spune o fostă ghioceauă că n-are nicio treabă prefectura cu… buzduganu’ lu’ Prîslea. 😉
Pai vezi tu,draga Potecuta,daca erai sasoaica autentica,poate azi erai ‘marea doamna’ a…’sasoicului’…:)))
ApreciazăApreciază
Am ratat şansa. Dar ceva-mi spune că nici aşa n-ar fi fost de-ajuns
ApreciazăApreciază
Sansele au dimensiuni infinite !:)
Sa fii iubita si fericita,chiar daca nu esti o „sasoaica” ori…Maria !
Melodie: Modern Talking – Maria
ApreciazăApreciază
Mulţumesc!
Nu ştiu ce-i cu Maria dar fără supărare, am scos linkul. E frumoasă melodia, mulţumesc dar chiar nu vreau să se adune atâtea videoclipuri pe pagină că pe urmă nici eu nu mai o pot accesa.
ApreciazăApreciază
și acum? în ce te-ai costumat?
ApreciazăApreciază
În potecuţă.
ApreciazăApreciat de 1 persoană
de munte, deal sau câmpie?
ApreciazăApreciază
de care vreau eu 😉
ApreciazăApreciat de 2 persoane
ahaaaa :)) las că-mi iau pușcă!!!! (și vezi tu)
ApreciazăApreciază
Deduc că te-ai pregătit cu dulciuri pentru seara asta. Trick or treat?
Nu știu dacă am zis bine.
ApreciazăApreciază
Nuuu, m-am pregătit pentru mine cu ciocolată, pe aici nu am văzut să umble copiii după dulciuri. Dar îţi dau din porţia mea 😉
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Nu comentez decât așa: tu CHIAR ești o primăvară 🙂 Restul…e detaliu 😀
ApreciazăApreciază
😳
Îţi mulţumesc tare mult! Seară liniştită, draga mea!
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Super simpatic trecut ai avut, dar tot nu am înțeles pe unde umblă potecile acum. Apropo de Nicușor-Nicu-Niculae/Nicolae. Am observat că e foarte răspândit la Sibiu, cam la fel cu Ioan la Cluj. 🙂
ApreciazăApreciază
Da? Poate pentru că am prins vremuri în care prea puţini copii se numeau Alfonso sau Juan Carlos 😀 Glumesc. Nu ştiu, n-aş putea spune că unul e mai răspândit ca altul… habar n-am 🙄
ApreciazăApreciază
Poate că. 😀
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Cred că drăgălăşenia ţi se trage din copilărie! Este adorabilă scrierea ta!
Cât despre ghioceauă: am fost şi eu 🙂 Oare acesta să fie motivul pentru care nu am crescut suficient in inălţime ca să par şi eu mai mare?
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Şi tu o ghioceauă mică? Cred că de acolo ni se trage altfel… de unde? 🙄
Îți mulțumesc muuult! Mă bucur tare că ți-a plăcut!
ApreciazăApreciază
Ar mai putea fi dintr-o cauză, dar te rog să rămânâ intre noi două: dacă ne dădea Dumnezeu şi mărime fizică, implicit forţă, pe lângă limbă ascuţită… aşa, suntem mici, părem ghiocele gingaşe şi când se uită mai bine… gura leului 😉
Şi mai cred că tu eşti mai scundă decât mine 🙂
Mi-a plăcut enorm!
ApreciazăApreciat de 1 persoană
😀 😀 Aia cu „Doamne, te rog să-mi dai răbdare… că dacă-mi dai putere…” a fost spusă de o ghiocea ca noi? 😀
Eu sunt mai scundă decât oricine, cred 😀
ApreciazăApreciat de 1 persoană
😀 😀 eu nu spun chiar tot ce gândesc 😀
Dar iţi dau dreptate.
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Las că spun eu câteodată… 😀
ApreciazăApreciază
Eşti foarte bine cum ai ajuns, scrii atât de frumos!
ApreciazăApreciază
Mulțumesc frumos, ecaleopi!
ApreciazăApreciază
… şi câte ai mai fi putut fi dacă stai şi te gândeşti bine. Dar de ajuns ai ajuns bine, sau cel puţin aşa crede „un personaj” ce accesează mai mereu potecuţa, în speranţa descifrării misterelor vieţii… 😀
ApreciazăApreciază
Noroc că n-am rămas repetentă că nu ştiu ce mă făceam cu atâtea opțiuni şi ratări 😀
Mulțumesc mult!! Îmi e tare drag personajul care-mi accesează potecuțele! 😉 Seară frumoasă!
ApreciazăApreciază
Bine că nu te-ai făcut tractor, altfel se urcau toţi ţăranii pe tine! 🙄
ApreciazăApreciază
Nici chiar…
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Bine, numai CAP-iştii din zonă. 😛 XD
ApreciazăApreciază
No… eu încă mai chicotesc, gândindu-mă la faţa de masă sacrificată de mama pentru un costum de îngeraş. 😆 Dacă-mi punea şi-un coif ţuguiat pe căp’şor, mă puteam pierde lejer printre membrii unei organizaţii de tristă amintire. 👿 Să mai zică vreunul că noi n-aveam halouinu’ nostru… 😕
ApreciazăApreciază
Oho, cum să nu? Avem di tăti şi costumele noastre erau muncite, nu glumă.
Deci şi tu cu… faţa de masă la purtător? 😀
ApreciazăApreciază
Si fi-miu tot musafir vroia sa se faca , ca sa manance gogosi de la gazda….
Sa sti ca si pe mine ma amuza ca unii se costumeaza de halouin. Asta nu inseamna ca si eu as face sau fac asta. Desi , daca pot spune asa , un costum de vrajitoare nu mi-ar displace 😁…..deja am palarie. Si matura 😜
Dar , revenind la cate caractere ai intruchipat tu de-a lungul gradinitei…hm , e bine ca ai rezistat in a iti insusi personalitati multiple 😂😂😂😂 ( e o gluma , da?)
ApreciazăApreciază
Bun băiat! Măcar el îşi ştia clar obiectivul 😀
Mătură îţi dau eu. Pălărie şi pelerină facem. Tot din perdele. 😀 😀
Hehehe, potecuţa cu toate cele 25 de feţe?
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Claaaaar….era chitit pe dulciuri…😂
Perdele….buna treaba! Eu n-am perdele…asa ca accept oferta! 😄😄😄😄😄
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Buună Potecuța! :)) Cred că ai dreptate, sunt frumoase costumele de acum, dar cu cele de vampir, mumie, vârcolac sau ce mai e, nu prea sunt de acord. Mi se pare că într-un fel le întunecă mintea…
ApreciazăApreciază
Nu ştiu… Oare să fie mai puternice decât tot ce-i înconjoară zi de zi? 🙄
ApreciazăApreciază
Da..probabil ca nu 🙂
ApreciazăApreciază
Am tot zâmbit, am tot zâmbit da’ la calu’ lui Făt Frumos mă întreba buburuza mică ce naiba citesc de râd cu lacrimi. Ești totală! Să vezi ce mișto îmi stă cu cornițele fetelor, cu rochia roșie, mănuși la asorte, ochii idem și nasul borcănat de la atâția muci câți mi-a fost dat să am de o vreme încoa. De fapt, eu nu trebuia să ma costumez deloc, eram… perfectă!
ApreciazăApreciază
Hahaha, eşti belea! Tu eşti în ton cu sărbătoarea, să înţeleg 😀
Vaaai, mă bucur că ai râs dar te rog frumos să nu mă spui la buburuză că mi-e ruşine de ea 😳
Te pup!
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Daa, sunt creepy rău, deci costum mai fistichiu ca al meu zău că nu găsești. Plus că sperii pe toți cu tusea mea măgărească. Buburuza se bucură, că mai aude și alte sunete scoase de mama ei.
ApreciazăApreciază
Off, da’ deja parcă e cam mult. Cât te mai ţine? Mai lasă şi pe la alţii, zău!
ApreciazăApreciază
Da, să știi. În seara asta am trecut pe antibiotic, deja am două săptămâni bătute pe muchie de orăcăit. Nimic se pare că n-a mers.
ApreciazăApreciază
Of. Mda, antibioticul pare ultima soluţie, din păcate. E nebunie şi pe aici cu viroze peste viroze şi pneumonii şi brrr.
Sănătate multă!
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Mulțumesc, mă fac eu bine. Ai văzut drac mort? Nici io. :))))
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Nu-i rau deloc sa fii musafir de profesie 😂 si mie mi-ar cam placea, macar pentru o zi jumate 😁
ApreciazăApreciază
Şi numai la gazde care fac prăjituri bune. Chiar, tu n-ai chef de-o vizită? 😀 😀
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Oricand 😁, cu mare drag… acum chiar trebuie sa-mi fac timp pentru o prajitura! 😃
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Eu ma bucur că te-ai făcut Potecuța. Cu toții avem nevoie de cărări și poteci, altfel am fi mereu pierduți în spațiu. Si timp 😉
ApreciazăApreciat de 1 persoană
😳
Mulţumesc frumos! Avem nevoie, da. Şi noi de cărări, şi ele de noi…
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Haha, ce m-a amuzat dar și bucurat povestioara ta.
Mi-ai adus aminte de școala generală, când am jucat Five O’clock, a lui Caragiale. Eram o duduiță care se chinuia să vorbească cât mai de sus. Să nu mai vorbesc de rochia care era de două ori cât mine, albastră șiiii extrem de lucioasă 🙈
Te îmbrățișez.
ApreciazăApreciază
Uuuouu! Mi te imaginez 😀 😀
Mă bucur că ţi-am trezit amintiri frumoase şi haioase!
Mulţumesc mult!
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Eu am fost Crăciuniță la grădiniță și am un costumaș făcut de mama tot așa dintr-un material gen fața de masă de pe catedră (la noi era vișinie). Noroc cu mama că era croitoreasă ș-o ieșit ceva pe măsura mea. Am mai fost litera M prin clasa 1 :))
La liceu mi-am atins punctul forte și-am fost într-a 12-șpea Mam Mare din Goe. Să mă fi văzut în rochia lu mamaie de când avea ea 30 de ani :))) și pălărie, și geanta și mărgelele ei :)) aoooleeeu, chiar și pantofii :)) ține cont că mamaie avea vreo 70 când am jucat eu rolul :))
Pfoai, și-am mai fost o moldoveancă în costum popular tot la liceu, de mi-am împleticit limba vorbind ca atare. Era un joc de rol cu familii de moldoveni, de ardeleni și de olteni parcă. Aveam și un soț și prezentam obiceiuri de pe la noi și bucate tradiționale (cu care trebuia să ne cărăm la liceu). A fost ospăț în ziua aia, mai ceva ca la curtea regelui Arthur :))
Ce limbariță am :)))
ApreciazăApreciază
Crăciuniţooo, cum adică ai fost litera M? Se dau şi roluri de litere? Şi ce ai avut de zis? Masă, mazăre, maşină? 😀 😀 😀
Iartă-mă că râd dar mi se pare taaare haios.
Mda, se pare că ţi-a ieşit rolul de moldoveancă veritabilă cu limbariţa asta 😛 😛 😛
Eşti du-re-re!!
ApreciazăApreciază
O pozie despre litera M :)) Am avut un carton pe mine în forma de M :)) Ce știi tu. A…. și niște mustăți de motan, că cică motan începe cu M și poezia aia din câte țin minte conținea mai multe chestii care începeau cu M :)) Când am limbariță am. Sunt cam nevorbită de câteva zile, trebuie să recuperez :))
ApreciazăApreciază
Aaa, păi ai fost motan, nu literă 😀 😀
Măi, măi, da motanu’ ăla săracu’, nu e şi el tot o pisică? L-aţi discriminat de mici 😀
Văd. Dar mă sacrific eu să scapi de nevorbeală 😀
ApreciazăApreciază
Am fost literăăăăăă. Nu motan. Toți colegii mei au fost alte litere. Fiecare purta un carton maaaare, cât juma de noi, tăiat în forma literei respective 😛
ApreciazăApreciază
Săracii de voi! Dar cred că aţi fost delicioşi aşa mici şi chinuiţi de cartoanele alea… Ooof…
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Ha, ha! Ce frumoase amintiri! Mi-a plăcut tare mult faza cu… meseria de musafir! excelentă idee! Păi ce poate fi mai frumos decât asta? Și știi care-i culmea, unii chiar se bucură de această meserie și sunt tare bine plătiți. Am văzut într-un film un tip care mergea „în vizită” pe la hoteluri tari și restaurante cu multe stele, iar el aprecia și dădea note pentru servicii! Nu-i așa că-i fain?
Frumoase roluri ai avut, alături de colegul Nicușor. Am avut și eu la roluri… căci în fiecare an făceam piese de teatru la serbare. Dar cel din clasa întâi – rolul prințului din Cenușăreasa, n-am să-l uit niciodată. Nu mă descurcam cu pantoful Cenușăresei, așa că i-am ridicat de tot poalele rochiei, spre amuzamentul întregii săli! 😀 Amintiri frumoase…
Numai bine, dragă Potecuță!
ApreciazăApreciază
Daaaa, am văzut şi eu filmul şi tare l-am invidiat pe tipul ăla, pe cuvânt! Aşa meserie aş vrea şi eu. Şi nu e imposibil că se practică şi pe la noi. Bine, nu chiar la nivelul ăla şi din păcate nu chiar profi şi fair. Există, inclusiv în oraşul meu, jurnalişti care fac turul restaurantelor şi pe urmă scriu în ziar recenzii. Ei spun că plătesc ce consumă. Să zicem că-i cred. Deşi… mă întreb, doar mă întreb, de ce-ai mânca de 50 de lei şi ai scrie un articol în care ridici în slăvi restaurantul pe gratis? Când o astfel de reclamă consistentă se ridică la o sumă rotundă şi frumuşică? Sau, dacă nu plăteşti, de ce să-i faci pe oamenii ăia de ruşine că e proastă mâncarea? Sau dacă le spui ce intenţii ai şi ceri bani pe reclamă şi despre cei care plătesc scrii de bine iar pe cei care refuză reclama îi faci praf, unde-i scopul rubricii? Aşa că se practică dar nu ştiu cât de politically correct e. Aş avea şanse să-mi îndeplinesc visul din copilărie şi să mă fac musafir, nu? Problema e că eu nu pot să scriu de rău dacă mi-a plăcut şi aş falimenta ziarul. Că eu zic gratis ce-mi place. Şi dacă dau ăia o cârcă de bani pentru reclamă dar eu fac toxiinfecţie, cum să îndemn oamenii să meargă? 😀 😀
Hehehe, ai fost prinţ, Alex? 😀 Şi i-ai pus cenuşăresei poalele-n cap? 😀 😀 Imi imaginez scena şi mă prăpădesc de râs! Mulţumesc!!
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Da, da, am fost! Îți dai seama, la clasa I, ce amuzanți eram cu toți piticii. Toată lumea a râs în hohote, deci am avut succes, nu? 😀
Cât despre ceea ce spuneai mai sus…. din păcate așa este. Greu să faci la noi ceva bine și corect, în maniera în care occidentalii reușesc fără probleme.
O duminică minunată, dragă Potecuța! 🙂
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Săptămână frumoasă, Alex!
ApreciazăApreciază
m-ai amuzat 🙂 ghioceauo! asta e chiar vocativul corect (pentru care militez, dupa cum poate ai observat din intamplare). eu tot din intamplare aici, ca sa-ti atrag atentia cu celeritate ca recidivezi in riturile copilariei descrise mai sus.
si anume iti spui „potecuta” desi te cheama, dupa cum vedem, „poteci”. la plural. mai mult, te cheama „poteci de dor”, prenumele „poteci” si numele „de dor”, unde particula „de” indica indeobste originea nobila.
ApreciazăApreciază
Mă bucură vizita, fie ea şi din întâmplare! Îţi spun bun venit şi mulţumesc!
Blogul se numeşte aşa dar, în timp, a devenit potecuţe. Nu eu îmi spun Potecuţa. Eu încă semnez cu numele blogului. Cineva, demult, mi-a spus aşa şi aşa a rămas. 😉
ApreciazăApreciază
Şi 2. Dacă nu sunt indiscretă, mi-ai putea spune, te rog, cum ai ajuns la mine? Te întreb pentru că văd că ai intrat de pe FB şi cum eu nu-s acolo, sunt curioasă.
Mulţumesc!
ApreciazăApreciază
daca ma rogi, zic. mi-am facut cont fb pentru ca pe blogul meu nu se uita nimeni. poate din cauza ca era pus pe „acces restrans la o singura persoana. tu insuti, mah!” aiurea, mofturi de internept.
odata cu contul ala fb mi s-a deschis si oferta de a deveni agent sri acoperit sub pseudonimul zero-zero-shepte, ceea ce am refuzat bineinteles. de unde naiba ne gaseste sri-ul asta tocmai pe noi, adica pe Ramona Ursu si pe mine? ceva e putred, nu pot fi ei atat de destepti. si nu-s, evident. am declinat deci scurt oferta si m-am pus pe freelance. iacata-ma-s dara si aici, inevitabil, precum caderea frunzelor toamna. mizez pe defectele mele, de pilda ca n-am belciuge oto-rino, nici grafitti pe piele, ba nici macar diacritice, ca sa ma incui repejor pe dinafara.
PS o explicatie mai putin verosimila e ca am ajuns aici via blogul Renatei, dar povestea ar fi si mai lunga. alegem calea facila, altfel nu mai apucam sa ne mancam cafeaua si sa ne bem croissant-ul de dimineata, cum zicea un coleg de ser-viciu.
ApreciazăApreciază
Aha. Stai să văd dacă am înțeles: ai un blog pe care intrai numai tu că era cu acces limitat. Ai făcut FB să fie bine. Aici e clar. Ehee. Dar când ai zis de Renata m-ai pierdut şi am fugit cu inima-n gât la ea. Că eu acolo citesc dar nu comentez că mi-e ruşine. Eu sunt mică şi spun aiureli şi de aia. Sincer îți spun. Şi era imposibil să fi găsit acolo ceva despre mine. Dar acum e clar. De acolo ai nimerit acolo şi de acolo la mine.
Oricum, deşi nu am decât cafea, mă bucură vizita!
ApreciazăApreciază
bine Poteci de dor, uite-asa o sa-ti rezum si eu poezia din ultimul tau post. sa vezi cum inteleg eu… 🙂
PS vazand ca-ti plac citatele despre adevar, iti ofer unul si eu: nu exista adevar, exista doar ceea ce se spune despre adevar.
ApreciazăApreciază
Şi ce se spune despre adevăr în cazul ăsta?
ApreciazăApreciază
Pingback: Vă chem şi eu la consultări | Poteci de dor